Cum ar fi arătat lumea acum, la doi ani de la falimentul Lehman Brothers, dacă banca centrală americană (Fed) ar fi ales să pună la bătaie banii contribuabililor şi să salveze a patra mare bancă de investiţii de pe Wall Street? Ar fi putut fi mai rău pentru că o intervenţie ar fi amânat doar momentul în care una dintre marile instituţii de pe Wall Street s-ar fi prăbuşit din cauza vidului de încredere existent în industria financiară.
Ar fi fost mai bine, am putea spune uitându-ne la efectele celui mai mare faliment din istoria Statelor Unite: sute de miliarde de dolari cheltuite de guvernul de la Washington pentru susţinerea băncilor, recesiune şi şomaj ridicat. Şi toate acestea doar în SUA, pentru că prăbuşirea Lehman a aruncat întreaga lume în cea mai adâncă criză financiară de după anii '30 şi în cea mai gravă recesiune de după cel de-al Doilea Război Mondial.
"Statul ar fi trebuit să intervină şi să ajute Lehman", a spus în luna septembrie a acestui an Richard Fuld, omul care a condus banca atât în vremurile de "exuberanţă iraţională", cât şi în momentele în care instituţia cu o istorie de 160 de ani îşi dădea ultima suflare. "Legea nu ne permitea să intervenim", s-a apărat o zi mai târziu Ben Bernanke, şeful Fed, în faţa unei comisii a Congresului american.
"Banca a suferit doar de o criză de lichiditate pe termen scurt, nu de un deficit de capital", a explicat Fuld, care în ultimii şapte ani ca şef al băncii a câştigat 310 milioane de dolari. "Finanţele băncii erau mult prea şubrede pentru a justifica folosirea banilor contribuabililor în salvarea sa", a contraatacat Bernanke. El a spus că ştia cu câteva zile înainte ca Lehman să se prăbuşească că falimentul instituţiei ar fi fost "catastrofal", dar a insistat că legislaţia din acel moment nu îi permitea să pună la bătaie banii contribuabililor fără a fi sigur că îi va recupera.
Totuşi
