Trăiesc de-o viaţă din citit şi scris. Din biblioteci, arhive prăfoase, excerpte, manuscrise, dactilograme, şpalturi, corecturi, dedicaţii. Din cronici, recenzii, studii şi eseuri, ca şi din lene contemplativă, rumegare de idei, boiereasca (inevitabila) ardere a gazului şi fantazare cît cuprinde. În cazul nostru, cele nevăzute, meta-fizicele, fac substanţa şi temeiul celor vizibile. Trebuie să te porţi cu mintea ta – cu fantasmele, erudiţia, reveriile şi farmecul reflecţiei – exact ca dansatorul şi fotbalistul cu gleznele, ca violonistul şi pictorul cu mîinile, ca tenorul şi soprana cu gîtlejul, ca zugravul cu bidineaua, sau ca ţăranul cu hîrleţul şi sacii. Meseria ta, a noastră e duhul.

Iar cu făpturi de-o aşa eterică întrupare (fireşte că nu de mine este vorba întîi de toate!) nu ţine să te-atingi cu cizma şi cazmaua. Cum poţi, tu, Stat român, să-mi ceri să mai predau cu dulce seninătate, la şcoală, romantismul, să dirijez ca un zeu o simfonie divină, să-mi dau doctoratul cu expresionismul bogumilic blagian, să prezint zilnic ori săptămînal, la radio şi televiziune, cărţi de poezie, romane, religie, politologie şi filozofie, făcînd piruete savante sau gingaşe prin istoria ideilor, dansînd ca fachirul printre stiluri, curente şi şcoli de gîndire, ori urcînd pe scenă, seară de seară, deghizat în Hamlet, Tartuffe sau Rică Venturiano, cînd tu – Statul român! – mă hărţuieşti, mă umileşti, mă şantajezi, îmi joci nervii în picioare şi mă ameninţi de luni de zile, de dimineaţă pînă seara, ca pe ultimul găinar, cu spectrul distrugător al Fiscului, cu demonii ghişeelor, ai declaraţiilor de venituri şi ai procentelor sufocante?!?

În acest nenorocit război al Statului român cu Naţiunea română, unde spitalele arată şi miros a cavou, iar euthanasia pasivă se practică la scară naţională, unde şcolile sînt la un pas de cîrciumă, puşcărie şi bordel, iar mass-media