Văzut ca un oponent al tendinţelor discreţionare de la vârful puterii actuale, cel puţin de câte o parte a publicului, până la reţinerea sa de către procurori, Sorin Ovidiu Vîntu începe déjà să fie abandonat de către cei pe care i-a strâns de-a lungul timpului în jurul său, evaluându-i şi folosindu-I în funcţie de oportunităţi şi posibilităţi. De pe lunga listă de plăţi mai mult sau mai puţin generoase – omul are o pasiune de colecţionar – se desprind, unul câte unul, cei care presimt că sfârşitul afacerii nu va fi în favoarea acestuia, încercând să-şi confecţioneze legitimaţii de simpli curioşi, care n-au dorit decât să vadă cum se manifestă o celebritate de tipul acesta. Mă îndoiesc de faptul că cooperantul “pensionar” al arestului din Rahova şi-a făcut iluzii în legătură cu cei din jurul său. Mai ales că nu se află la prima experienţă de acest gen. Tot aşa, în 2000, cei care făceau coadă la uşa lui pentru o sponsorizare sau pentru o recunoaştere (pecuniară) a meritelor lor, s-au împrăştiat în toate zările atunci când a explodat bomba “F.N.I.”. Pentru ca apoi, în timp, să se îndrepte din nou spre cel care părea că renaşte din propria sa cenuşă cu puteri şi finanţe însutite.

Sorin Ovidiu Vîntu a dat, într-adevăr, o astfel de impresie. Dacă în prima fază s-a concentrat asupra racolării de oameni din “servicii” – la paritate, şi a încercat cu timiditate nespecifică să tatoneze zona presei (care l-a fascinat întotdeauna) prin iniţierea noii serii a “Curentului” interbelic (ca să nu punem la socoteală slabul randament pe care l-a dat finanţarea unui partid de dreapta - UFD) în intervalul post-Gelsor a considerat că a venit vremea ofensivă pe toate planurile, dar în special pe acela al mijloacelor media, instrumentul major prin care ar fi putut să-şi atragă scopurile politice.

Care scopuri – veţi întreba? Acelea de a se afla în spatele celor mai importante de