„…what shadows we are and what shadows we pursue.“

1. Teoretic, nu ar trebui să-mi placă „teoreticienii“ în politică. Nici lui Edmund Burke – îl recitesc mereu cu nestinsă fascinaţie! – nu-i plăceau. Burke, se ştie, nu a scris cărţi de politică, nu a elaborat tratate, şi nici măcar n-a încercat eseul. Burke a făcut politică şi, prin urmare, ceea ce ne-a rămas de la el sînt cuvîntări şi scrisori, polemici, apărări sau puncte de vedere redactate la cererea cuiva. Pe cît de celebra pe atît de masiva Istorie a filozofiei politice – editată de Leo Strauss şi Joseph Crospey – spune că Burke îi detesta pe „teoreticienii“ intraţi în politică şi se temea de pătrunderea „teoriilor“ în politică din trei motive: a) avînd pretenţii de universalitate, „teoriile“ radicalizează politica; b) prin simplul fapt că elaborează „teoriile“ şi insistă să le aplice, „teoreticienii“ cred că politica este predictibilă; c) prin gradul lor de generalitate, „teoriile“ simplifică impardonabil politica. Nimeni nu se guvernează pe sine cu „abstracţiuni şi universalii“ – îşi începe Burke celebra cuvîntare despre petiţia unitarienilor (1793). Şi continuă, apoi: „Un politician diferă de un profesor universitar – ultimul are doar o viziune generală asupra societăţii, cel dintîi are un număr de circumstanţe pe care trebuie să le combine cu ideile generale şi să le ia în considerare. Circumstanţele sînt infinite, se combină infinit, sînt variabile şi trecătoare – cel care nu le ia în considerare nu este doar în eroare, este nebun de-a binelea… este nebun din punct de vedere metafizic. Fără să piardă din vedere principiile, un politician trebuie să fie ghidat de circumstanţe – judecînd împotriva exigenţelor momentului, politicianul îşi poate ruina ţara de tot“. În ultimele decenii, foarte mulţi comentatori ai lui Burke spun că ceea ce înţelegea el prin „teorii“ şi „teoreticieni“ înseamnă, de fa