Părinţii de fetiţe şi cei de băieţi par două specii total diferite. Încă de dimineaţă, la venirea în grădiniţă, pe holurile ei, comportamentul lor capătă trăsături distincte: părinţii de fetiţe, în poziţie verticală, urmăresc cu un zîmbet încîntat cum fiica se echipează, singură, în doi timpi şi trei mişcări pentru intrarea în clasă : şireturile legate într-o fundă ireproşabilă, agrafele bine fixate, iar hainele impecabil ordonate în dulap. O ultimă verificare de la distanţă a ţinutei, un sărut pe frunte şi gata, drumurile se despart fără lacrimi, pentru cîteva ore. Părinţii de băieţi au corpul îndoit la nouăzeci de grade, încearcă să deznoade degetele fiului dintre şireturi, transpiră la etapa în care trebuie să fixeze capul copilului neastîmpărat în gaura de la tricou şi zîmbesc înduioşaţi de mişcările nevolnice, indecise ale acestuia cînd îşi pune pantalonii. La baie, mîinile fetiţelor ştiu să mînuiască destul de eficient săpunul. În schimb, degetele băieţilor se împletesc, neîndemînatice, sub jetul de apă, cu cele ale mamei, se străduiesc să păstreze săpunul, apoi îl caută nedumerit pe jos, în timp ce mama oftează. (O singură dată, în anii mulţi în care am lucrat cu copiii, convingerile mele au fost fisurate: un tătic îşi îmbrăca, destins, meticulos, fetiţa. Cu telefonul fixat între ureche şi umăr, şi cu laptopul deschis pe genunchi, îi împletea părul zburlit, îi aranja cutele de la fustă şi îi ştergea pantofii de praf.)

Am observat, de-a lungul timpului, preocuparea mai mare, în cazul părinţilor de fetiţe, în a-şi ajuta copilul să devină mai repede autonom: fiicele sînt antrenate de mici să se îmbrace şi dezbrace singure, să se hrănească sau să se spele, să strîngă masa sau să ajute la prepararea ei, să-şi ordoneze jucăriile sau rechizitele. Băieţii, în schimb, par complet neajutoraţi în faţa hainelor sau a pachetului cu mîncare, beneficiind din plin,