...„Rolurile mor/ Viaţa e un teatru trist!“. Cortina cade, ropotul viu de aplauze se stinge încet-încet, luminile se sting şi ele, pe rând, actorii şi spectatorii se-ntorc pe la casele lor, scena şi sala rămân triste, în întuneric. Dar spectacolul nu s-a terminat! Atenţiune! Actori şi spectatori, sunteţi aşteptaţi în scenă! În marea şi trista scenă a vieţii, la marele spectacol al lumii! Lumea teatrului, teatrul lumii, iluzia realităţii, realitatea iluziei, sunt toate în scena vieţii, acolo unde suntem cu toţii actori. În vremuri colorate în gri (poate şi de la molozul, calcarul demolărilor de toate felurile), doar construcţia în spirit este cea care mai luminează astăzi scena vieţii, mobilată cu decoruri în ruină şi recuzită consumabilă de austeritate. Cel puţin în lumea teatrului, vocaţia construcţiei n-a pierit! Veţi spune că decorul, fardul, machiajul sunt „materiale“ din care se constuiesc castele de nisip care se dărâmă trist, în fiecare seară, dar să nu uităm că în scena teatrului regăsim în miniatură secvenţe de viaţă din stagiunea permanentă, care se joacă de mii de ani! Noi, spectatorii-actori amatori „actorii corp ansamblu“ îmbătrânim trist, în stereotipicul rol al supravieţuitorului zilnic. Actorii (teatrelor) nu se simt nici ei prea bine! Dar peste toate greutăţile vieţii, care ar trebui să ne apropie mai mult, să-i înconjurăm cu iubire, admiraţie şi respect pe actori! „Garanţi eterni ai clipei provizorii/ Şi protejaţi de însuşi Dumnezeu“, trecători şi eterni, între rolul civic şi cel de pe scenă, „actorii sunt întreaga noastră viaţă/ Născând, murind şi iar născând mereu“. Dar, oricâte vieţi de prinţi şi de eroi ar trăi concentrat, în trei acte, oricâte tragedii, drame ar trăi empatic, pe „scândură“, actorii se-ntorc mereu în planul real al existenţei, la „rolul vieţii“, cel de zi cu zi, protagonişti şi ei, ca şi noi, în „piesele“ puse-n scenă de viaţă,