● Gabriela Adameşteanu, Provizorat, Editura Polirom, 2010.

La zece ani de la începutul relaţiei cu lectorul universitar Petre Arcan (scena finală a romanului Drumul egal al fiecărei zile din 1975), cu care între timp s-a şi căsătorit ducînd însă o viaţă plină de rutină, răceală şi reproşuri, Letiţia întreţine un adulter cu colegul ei de serviciu Sorin Olaru, ambiţios şi perspicace secretar cu propaganda. Sînt anii ’70 şi amîndoi fac parte din „generaţia norocoasă“, prima generaţie crescută şi educată în comunism, scăpată de persecuţii şi arestări, dar avînd în continuare „obsesia dosarului prost“. Încercarea lor de a duce o viaţă secretă fericită, în garsoniera împrumutată de la un coleg, şi cît de cît paralelă cu lumea supravegheată în care trăiesc este însă doar o iluzie ce se destramă treptat. Politicul se insinuează în fiecare conversaţie şi confesiune şi, în timp, răsfrînge asupra amanţilor umbrele suspiciunii. Ceea ce-i apropie ajunge să-i şi înstrăineze, căci intimitatea lor ilicită naşte permanent întrebări. Fiecare îşi cunoaşte doar parţial trecutul, lucru care-i face pe amîndoi deopotrivă nesiguri de sine şi de celălalt. Letiţia, născută Branea, descoperă în unchiul-tată adoptiv un simpatizant legionar; mai mult, carieristul ei soţ îi reproşează şi alte lucruri neştiute din trecutul familiei sale, al cărei dosar de „origini nesănătoase“ (un unchi secretar de stat în guvernul antonescian, un altul spion britanic şi tatăl natural condamnat pentru omisiune de denunţ) îi întîrzie confirmarea tezei de doctorat şi, implicit, avansarea într-un post din străinătate. Trecutul familiei lui Sorin Olaru, şi el un copil adoptat, este la fel de „vinovat“, căci mai toţi Iovăneştii – mama lui naturală, unchiul şi bunicul lui – au fost cu toţii militanţi legionari, la fel şi prezumtivul său tată natural. Ca şi Letiţia, şi Sorin Olaru este un inocent, căci istori