Nu cu mulţi ani în urmă, Italia lua măsuri relativ transparente de alungare a ţiganilor stabiliţi acolo - vă amintiţi, desigur, programul de amprentare. În faţa protestelor internaţionale, guvernul italian a îndulcit tonul, iar problema romilor pare acum să se fi mutat în Franţa. Lucrul e curios pentru că, din punct de vedere cronologic, migrarea ţiganilor către Franţa a început înaintea Italiei, încă de la începutul anilor '90, şi lucrurile păreau a fi mai bine ţinute sub control acolo.
Problema ţiganilor (prefer acest termen celui de rom, cu unul sau doi „r", care mi se pare forţat şi derutant, pentru că, în accepţiunea mea, nu are nici un fel de conotaţie peiorativă) există în ţările balcanice aproape de când lumea. În timpul regimului comunist am avut de-a face cu ignorarea totală în discursul public (recensămintele populaţiei din acea vreme nu pomenesc despre existenţa acestei etnii), dar şi cu excluziunea sistematică - am lucrat o vreme într‑o instituţie ce se ocupa şi cu închirierea locuinţelor şi am cunoscut interdicţia nescrisă, dar fermă, de a se repartiza familiilor de ţigani locuinţe în blocurile noi din zona centrală. După 1990 a existat un val de xenofobie acerbă - anunţurile de angajări din acea vreme conţineau frecvent sintagma „exclus ţigani", iar în presa vremii putem găsi din abundenţă titluri de genul „Doi romi au violat..." (niciodată „Doi români au violat...", deşi, evident, statistica judiciară înregistra şi violuri comise de reprezentanţi ai populaţiei majoritare). O dată cu aspiraţia de aderare în Uniunea Europeană, lucrurile păreau să intre pe un făgaş favorabil: şabloanele negative s-au rărit sau au devenit mai subtile, au apărut tot felul de legi antidiscriminatorii, chiar un Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării, programe şi strategii guvernamentale de îmbunătăţire a situaţiei romilor.
Din păcate, deşi înce
