„Alooo, vă rog io, daţi şi voi muzica un pic mai încet că mîine am restanţă, am de-nvăţat toată noaptea“, am urlat de la geamul camerei mele (stăteam la parter) spre casa din colţul străzii, la vreo 20 de metri distanţă. Acolo locuia familia Şilei. Fi-su, Cristi, îşi boteza copilul. Petrecerea era una de tip monstru, cu proto-manelele de rigoare: „În staţie la Lizeanu“ şi „Cenuşăreasa“ (le mai ţineţi minte?). Restanţa mea era la Rezistenţa Materialelor. Urlasem spre ei într-o pauză între melodii, altfel nu m-ar fi auzit neam. Aud: „Să crezi tu că o să-nveţi noaptea-asta“. Drept pentru care mă pomenesc cu Cristi, Şila şi încă vreo patru, sub geam la mine, ameninţîndu-mă în fel şi chip dacă nu ies imediat din casă. Am ieşit, că de Rezistenţa Materialelor oricum n-aveam chef. M-au pus pe o pernă, în capul mesei, poziţie din care am chefuit pînă pe la 6 dimineaţa.
Copilărisem împreună. Ei erau ţigani florari. Curaţi, bogaţi, cinstiţi şi aprigi la distracţie. Toată copilăria mea din Teiul Doamnei ieşeam în spatele blocului, la fotbal, dar nu mai încuiam, de lene, uşa de la casă. Nu ni s-a întîmplat niciodată să ne calce vreun hoţ. De cîteva ori am fost în casă la ei. Covoare groase de o palmă, curăţenie lună, mobile grele cu sculpturi (specialitatea Pipera, gama de lux). Jucam fotbal împreună, jucam „faţea“, mai făceam echipă de tenis cu piciorul. Recunosc, la sportul ăsta, alt vecin, Nicu Gheară (machedon de felul lui) ne făcea arşice, dar el era profesionist, juca la Rapid, aşa că nu se pune. Pe vremea aia, Cristi Minculescu ne punea AC/DC, Iron Maiden şi Queen în boxele de la geamul lui de la etajul I, iar Cătălin Crişan, adolescent, de-abia întors din Rusia, învăţa să cînte la chitară, la el la etajul V.
DE ACELASI AUTOR Ne consultă Europa! Utilităţi particulare Priorităţi rurale Sînt expirat Între Cristi, băiatul Şilei, şi noi exista o graniţă: stră
