Deşi am fost de multe ori la Londra, mai cu seamă în anul de juneţe oxfordiană, nu vizitasem niciodată catedrala catolică (http://www.westminstercathedral.org.uk/art_history.php) a capitalei britanice, pînă anul acesta. Ar fi trebuit să o fac, mai ales că lucram, taman ca meşterul Manolache, la o nouă (şi la fel de nebăgată în seamă) variantă de catedrală patriarhală. Ce legătură este între cele două biserici – una reală de la 1900 şi cealaltă virtuală, chiar de cîteva decenii mai dinaintea ei (şi încă în această stare)? Aparent, nici una. Şi totuşi, mi se pare că Westminster Cathedral ar fi (fost) – cel puţin în privinţa spaţiului interior – cel mai inspirat exemplu la care ar fi trebuit să ne uităm, pentru o catedrală neobizantină la vest de San Marco din Veneţia, dacă nu cumva la vest de Sfînta Sofia însăşi. În orice caz, cea mai avansată formă de interpretare a tradiţiei Bizanţului într-o catedrală urbană de mari dimensiuni. Mai mult, am văzut în eforturile arhitectului Bentley de a ocoli, deodată cu goticul asociat prea strîns, în Marea Britanie de sfîrşit de secol XIX, cu ritul anglican, ceva din frămîntările arhitecţilor interbelici din România. Şi aici era o luptă de dus cu sinele colectiv. Trebuiau biserici ample, dar precedentele istorice nu îi ajutau (căci meşterii care le făcuseră nu le aparţineau, ca neam, într-un timp cînd se vorbea, prea strident, de bună seamă, despre sînge şi etnie). Îi ajutau, în schimb, să meargă direct la origini, la Bizanţ, unde existau, deopotrivă, referinţe de scară urbană şi originalele la care făceau stîngace trimitere precedentele locale medievale de pe teritoriul actual al României. În a emula tradiţia bizantină şi pe cea latină (separat sau împreună) găsiseră atît Antonescu cît şi Ionescu Berechet sau Christinel, Traianescu, Niga, Joja şi Goga şi alţii modalitatea de a scăpa de orice supărătoare trimiteri în trecut. O