Nu am ştiut niciodată – aşa cum am mai spus, şi în alte rînduri – să mă bucur de natură în mod firesc. Şi totuşi, în puţinele mele momente de comuniune cu aceasta, am simţit, pompos vorbind, contactul cu… nemărginirea.
Da, sună pompos, mazilian chiar (à la Theodor Mazilu), dar atît în faţa înălţimilor ameţitoare cît şi a „mării celei mari“ ai, într-un fel sau altul, sentimentul urieşimii lor şi al nimicniciei tale. Simţi pe pielea ta, la propriu aproape, în anumite momente, ceea ce la orele de estetică era numit sublim.
Am simţit, aşa, pe un petic de iarbă la Cumpătu, Sinaia, uitîndu-mă la mişcările norilor şi la locuitorii copacilor din preajmă – păsări şi veveriţe. Mi-a venit atunci în minte ceea ce „literatura de specialitate“ numea „sentimentul naturii“; şi m-am întrebat de ce e nevoie de atîtea tertipuri şi agresiuni pentru a-l avea. Probabil că „simţitul“ ăsta, în varianta general-omenească, înseamnă s-o iei în stăpînire (natura) şi s-o faci după (micul) tău chip şi (mica) ta asemănare. Exact aşa s-a întîmplat în pădurea de la Cumpătu. În dorinţa, legitimă, de a-mi prelungi simţirile metafizice şi în alt loc decît cel iniţial, am pornit spre Poligon: poiana din pădurea locală unde, cîndva, se făceau trageri.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu De la început, drumul era altfel decît cel de altădată, chiar decît în urmă cu doi ani. Pe dreapta, se mai înălţase o casă mare, în stilul zis montagnard. Odată intrat în pădure, pe stînga, apărea o alta, în locul unui pîlc de copaci: maronie şi cu nişte încrustaţii florale. Mergînd în continuare, pe partea dreaptă, surpriza a fost majoră: acolo, evident unde pe vremuri tot copaci fuseseră, se înălţa acum… un viitor hotel (cel puţin asta spun localnicii că va fi). Mare şi fără, aş zice, o personalitate anume.
Hotelul în sine n
