Ai crede că privitor la Chopin - despre care există o literatură enormă si a cărui muzică răsună în auzul fiecăruia - nu prea mai ai ce să afli surprinzător sau care să-ţi deschidă o perspectivă nouă. Şi totusi, o scurtă vizită de documentare la Varşovia în legătură cu aniversarea a 200 de ani de la nasterea sa a fost un prilej de a-mi revizui părerea.

Anul 2010, decretat „Anul Chopin", a fost gândit şi subsumat, printr-un efort organizatoric şi de cuprindere formidabil, unor concepte şi direcţii de acţiune care au făcut dintr-o sărbătoare care ar fi putut rămâne în limite naţionale, o sărbătoare de răsunet mondial. Nu cred în semnificaţia cifrelor când este vorba de artă, dar nu poţi să nu reflectezi asupra lor când auzi că s-au publicat cu acest prilej peste 120 de cărţi de toate nivelele, că au avut loc aproximativ 3000 de manifestări dedicate compozitorului în lumea întreagă, dintre care 1200 în Polonia (şi, trebuie spus, circa 50 în România şi Republica Moldova, patronate de Institutul Polonez din Bucureşti). Cifrele dobândesc un sens când afli că de exemplu la Abu-Dhabi, capitala Emiratelor Arabe, a avut loc un concurs de pian la care s-a prezentat o tânără în costum tradiţional (burka, mantia neagră cu văl pe faţă) care a cântat, bine, Chopin, sau că la Londra, sub genericul „The last concert", în sala în care Chopin a apărut pentru ultima oară în public, reluând acelaşi ceremonial a răsunat un recital pe aceeaşi marcă de pian, cu acelaşi program şi (după o listă de invitaţi de atunci) cu urmaşii aceloraşi spectatori.

O asemenea campanie nu poate avea rezultate decât dacă renunţi la prejudecăţi, în spiritul unei deschideri largi menite să demonstreze diversitatea de sensuri şi resurse inspiratoare ale creaţiei lui Chopin, acceptând şi stimulând chiar puncte de vedere oricât de depărtate de ceea ce ştiinţa muzicii crede imuabil