Zilele trecute, s-a întîmplat ca o tînără autoare să-mi scrie pe Facebook şi să mă întrebe cum mi se par textele ei. Mesajul includea o referinţă la o pagină de blog pe care nu o mai văzusem. Au fost cîţiva ani, între 2000 şi 2005, cînd am citit multe texte, în perioada cînd pregăteam pentru editare publicaţia virtuală Respiro, al cărui apogeu a fost atins prin editarea Antologiei Respiro, apărute la Editura Dacia în toamna lui 2003. Pe vremea aceea, citeam pînă noaptea tîrziu textele propuse pentru secţiunea de proză de la Respiro. Mi-am luat munca editorială foarte în serios. Era acea perioadă istorică nefastă, cînd literatura romånă contemporană nu era tocmai favorita editorilor şi a publicului. Munceam cu sentimentul că umplem un spaţiu gol, că e nevoie de noi. În cîteva cazuri, am comentat pentru autori cît de bine m-am priceput textele acestora. Unii dintre ei mi-au mulţumit, pe alţii i-am enervat, ca în orice altă activitate umană. Alături de mine, îşi citeau textele în proză şi Adrian Buz, Răzvan Rădulescu, Paul Doru Mugur, Cornel Mihai Ungureanu. Mi-am întrerupt colaborarea la Respiro în 2005, atunci cînd am înţeles că, în condiţiile în care exista colecţia „Ego. Proză“ la Editura Polirom, literatura română contemporană avea şansă să ajungă la publicul larg şi în dulcele stil clasic, adică sub formă de carte, în librărie. Dar nu am uitat acea experienţă, care mi-a trezit toate instinctele editoriale de cum am ajuns pe respectivul blog, recomandat de tînăra autoare. Am început să citesc. Era o colecţie de poeme, urmată de proză scurtă, toate textele fiind impregnate de un lirism peste care nu trecuse vreodată un ochi critic sau autocritic. În primul rînd, e foarte bine că exista la autoare un interes pentru literatură şi că era evident un oarecare instinct în a identifica subiectele cu potenţial literar (absenţa acestui dar fiind o boală incurabilă).