La cît de fragmentată este viaţa culturală în România de azi, nu stiu dacă existenţa unor „centre de influenţă" are efecte pozitive sau negative asupra producţiei culturale. Pare evident, la prima vedere, că Bucurestiul nu e doar capitala administrativă a ţării, ci si cea culturală: aici se fac si se desfac reputaţii si ierarhii culturale, aici se află cele mai multe instituţii susceptibile de a fi percepute drept centre de putere culturală. Si totusi, cred că în ultimii douăzeci de ani, supremaţia Capitalei s-a diminuat semnificativ si e foarte bine că s-a întîmplat acest lucru.
La Iaşi, la Cluj, la Braşov şi la Tîrgu Mureş, la Craiova şi la Timişoara, la Sibiu şi la Constanţa funcţionează astăzi cîteva dintre cele mai puternice edituri, reviste, universităţi, galerii de artă, teatre a căror activitate susţinută contribuie din plin la diversificarea şi la dinamizarea vieţii culturale contemporane. Şi, pentru că nu m-am împăcat niciodată cu ideea că există, în domeniul artistic şi cultural, instanţe infailibile, care au puterea de a decide cine rămîne în istorie şi cine nu, mi se pare firesc ca ierarhiile, relative şi subiective, să rezulte din convergenţa unor puncte de vedere diferite, întemeiate, desigur, pe argumente specifice.
Monopolul cultural este, din punctul meu de vedere, la fel de nociv precum cel politic. Se pare însă că, pentru a „sparge" monopolul puterii culturale deţinute, prin tradiţie, de Bucureşti, nu e suficientă apariţia unor instituţii culturale puternice în afara capitalei. Ar trebui să ne schimbăm mentalitatea, ceea ce s-a dovedit, de fapt, teribil de greu în aceste două decenii scurse de la căderea regimului comunist. Atomizarea vieţii culturale este o realitate pe care am sperat, atunci cînd am lansat, în februarie 2000, revista Observator cultural, s-o diminuăm considerabil. În acest scop am deschis pagini
