Se îmbină, în chemarea alla turca, porunca si împreună-pătimirea. Trufia prescripţiei si greutatea sfatului încercat pe propria piele.

Nu altă socoteală decât aceasta, a ponoaselor trase cu elan, ştiu Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea. Nu sunt îndreptarul unui popor, ci realitatea, nepretenţioasă şi îngăduitoare, printre nădufuri, a neamurilor amestecate dintr-un şuvoi balcanic, de oameni înţelepti, dar delăsători.

Cronica minimală a acestei lumi din care ne recunoaştem parte o face Anton Pann, în 1853, când publică, la propria-i tipografie, Năzdrăvăniile.... La vreun secol şi mai bine apare, la Junimea, în 1985, ediţia ilustrată de Iser, contaminând modelul original cu ceva din viziunea lui Barbu, aceea a unui calic providenţial, suficient sieşi, pildă pătimitoare celorlalţi.

Întâmplările, deloc năzdrăvane, decât, poate, în sensul etimologic, de fără putere faţă de rostul obişnuit al lucrurilor, sunt de-o simplitate

esenţială. Câteva situaţii de bază, care definesc traiul omului pe coordonatele cele mai elementare, sunt îmbrăcate în mici snoave, care creează, deopotrivă, sentimentul exemplarului şi pe-acela al complicităţii. Ceea ce face Nastratin, plecând de la ceea ce i se întâmplă, e omeneşte, dar e şi cu schepsis. Apucând-o pe calea lui înţelegi, încălecând obstacole, ce e important şi ce e derizoriu. Iar concluziile, pe care le vezi cu bucuria celui care şi le aduce aminte, după ce le rătăcise printre multe mărunţişuri, sunt chiar titlurile pildelor.

Bunăoară, cine să nu ştie că învăţătura dată rău se sparge în capul tău? Exemplul viu al acestei morale generice pare, însă, a ne fi părăsit. Nastratin, dascălul vanitos care, am spune, ţine la formă mai mult decât la fond, află, scăpat înapoi în fântănă de copiii care trageau frânghia şi pe care-i învăţase să-l aplaude când strănută, că lucrurile