Amiciţia pare forma cea mai perfidă a unor relaţii umane. Cu amicul bei o bere, spui bancuri, împărtăşeşti unele - nu multe - gusturi comune, împarţi chiar şi micile taine ale inimii, ale sufletului, ale vieţii. Poţi merge până la a schimba cărţi ori vizite de familie.
Aflată la mijloc de drum între cunoştinţă şi prietenie, amiciţia nu păstrează convenţionalismul primeia, dar nici nu ajunge la profunzimea morală a celei de-a doua. De aceea, amicul se consideră adesea chiar îndreptăţit să îţi facă nişte porcărioare. De te vei face că nu sesisezi, va merge mai departe. De vei încerca să iei lucrurile în serios, fie pentru a le pune la punct, fie pentru a le pune chiar punct, amicul o va da pe glume, apoi pe coarda sentimentală - "Nu suntem noi amici, cum să te superi pe aşa ceva? Ştii doar cât ţin la tine!" -, sfârşind prin a face gestul de supremă împăcare: "Hai ca dau eu berea azi!"
Zgmotoasă, superficială, glumeaţă până la a arunca totul în derizoriu, amiciţia este exonerată de normele mici ale bunului-simţ şi de legile majore ale moralei. Amicul sare repede peste faza cunoştinţei, tutuindu-te chiar înainte să ştie cum te cheamă. Are el standarde de topire a nesuferitelor formule de politeţe pe care le duce în dispreţuitoare familiarisme: de la "nea", la "prietene, iubitule, bătrâne" sau la diminutivarea tuturor acestora pentru ca reducerea ta la minuscul, la un "ce" neînsemnat, să fie şi mai accentuată.
El ştie să se facă util - te acoperă în faţa şefilor când e cazul să te scoată la o bere, e gata să jure în faţa nevestei ori iubitei că el te-a ţinut la o şuetă în seara în care ai ajuns târziu acasă, îţi vinde ponturi, mărunţeşte bârfe care te pun în gardă. În vremurile lui bune, nu ezită să te sune fără motiv, să îţi aducă o aspirină dacă eşti la pat sau chiar să îţi facă mici cumpărături. Toate acestea le face cu zâmbetul pe buze - căci un
