L’angoisse de l’amour te serre le gosier Comme si tu ne devais jamais plus être aimé Guillaume Apollinaire, Les Alcools În eseul Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute (Vinea, 2007), Radu Vancu nu promitea decît o nevinovată panică a lucrurilor mici. Tot aşa, în volumul de versuri Monstrul fericit, focalizarea senzaţiilor are menirea de a ne intriga şi bucura deopotrivă. Poate nu cea mai bună carte de poezie din ultima vreme, dar cu siguranţă cea mai sinceră, la limita cu confesiunea neverosimilă. Dusă pînă la paroxism, exaltarea se transformă în luciditate necruţătoare. Printr-o uşoară amnezie la care doar cei fericiţi pot participa, poemele lui Radu Vancu se lichefiază şi se distilează treptat. Gîtlejul, ficatul, nervii se topesc, creierul excoriat luminează ieşirile. Amintirile devin incandescente, oglindindu-se unele într-altele. Tăria lor năuceşte, iar mîna celui care vrea să bea tremură uşor. Radu Vancu, Monstrul fericit, Editura Cartier, Chişinău, 2009, 76 de paginiFericirea id est elegia litrului de vodcă Fără arderi inutile, poemele se recompun din molecule etilice, în urma cărora rămîn reziduuri fine. De fapt, o peliculă subţire din care să ne dăm seama că citim texte şi că nu sîntem personaje ale odiseii lui Radu Vancu. Poetul e singur. Ghidat de cîteva amintiri şi de multe remuşcări, are momente cînd pare să se înece în picăturile de vodcă. Dar salvarea lui este autoironia, mimetica „Şeherezadă a etilului“, care stă la pîndă, seducătoare, „cu ochii rotunzi ca gura păhărelelor de ţuică“ (p. 11). Întregul volum este ritmat de o serie de priviri şi de trucuri care conturează imaginea unui personaj lămurit cu existenţa sa, oarecum împăcat, supravieţuitor al beţiei şi al societăţii, al celor două vieţi juxtapuse tranşant. O gură de arsenic sau o gură de oxigen au cam acelaşi efect în poezia lui Vancu: te lasă, pentru o clipă, fără răsuflare. La r