Cărturar marcant al componentei (mai) tinere a Scolii clujene, Ştefan Melancu propune un lirism delicat, eterat, precum o pauză a eforturilor intelectualului si într-un fel o compensare a lor.

Abstracţiunile se dizolvă în visare, exactităţile devin evanescente trecînd într-un mediu ambiguu, într-o cultură de imagini fin tremurătoare precum a unor obiecte răsfrînte în luciul apei. Tentînd a se elibera de regimul mental al unor rigori, al unei discipline, poetul oscilează între realitate şi aparenţă. Cea dintîi nu dispare, însă e contracarată de perspectivele unor fantasme chiar de ea generate, aidoma unui abur. Toamna sub semnul căreia e pus întregul volum semnifică aici o ipostază a iluziei: „Luminînd trofee ce nu erau / să fi fost, vine septembrie / cu o clipă de stea mai presus / peste suflet -// prima iubire ca o boare a fiinţei" (8). Impulsul dominant este cel al ieşirii de sub servitutea realului contras în imagerie: „Portretul în care vei sta - / trupul tău svîcnind în frunzele coapte / trupul meu învelindu-te // (dezgolit de real - / fluture în gîndul / albastru)" (34). Aproape în întregime discursul nu reprezintă decît o litanie a iluziei care se încheagă din figuri suave, din frăgezimi, din tresăriri mistice care se substituie certitudinii raţionale. Aceasta se vede pusă mereu în chestiune, însă nu prin-tr-o dezbatere conceptuală, prin-tr-o dialectică articulată, ci prin subînţelesuri, prin nuanţe, prin semitonuri. Ostenit de analiză, eul se destinde în propria-i oglindire blînd fantastă: „rogu-ne ţie / să ne dezbraci de orice clipă / şi lasă-ne în schimb doar / îngeri de frunze" (35). Tendinţa generală e derealiza-rea. O derealizare dictată de incapacitatea lăuntrică a revenirii celor trăite, precum un soi de reflex de apărare a fiinţei deposedate de propriul trecut. O „răzbunare" ideală, să zicem aşa, pe un prezent care nu cuprinde decî