De un secol si mai bine, din anul 1901, Vlaicu-Vodă se bucură de reputaţia celei mai reuşite drame istorice româneşti în versuri. Această poziţie nu i-a fost disputată pînă astăzi de nici o altă piesă, aşa încît Vlaicu-Vodăs-a instalat, parcă prin forţa lucrurilor, sub regimul excepţiei. Analiza textului fortifică ideea de neobişnuit - la nivelul autorului (al unei singure scrieri notabile) şi la acela al dramei istorice româneşti, considerate în evoluţia ei.

Atipică prin formula literară adoptată, Vlaicu-Vodă rămîne atipică şi prin biografia scriitorului. Francez prin sânge şi prin educaţie (tatăl său, medicul Carol Davila, venise în România de curînd), francez prin primele sale încercări literare (nesemnificative), ca şi prin aderenţa iniţială la modernismul macedonskian (de sorginte tot franceză), Al. Davila execută o tardivă şi surprinzătoare separare de latura sa paternă, pentru a-şi revendica zgomotos latura maternă (mama lui aparţinea unei vechi familii de mari boieri munteni). Raţiunea acestei volte-face nu e clară nici pînă astăzi, deşi putem invoca oricînd un complex oedipian de cîştigare a personalităţii prin renegarea spectaculoasă a supraeu-lui; consecinţele acestei renegări a Franţei vor fi însă durabile. Macedonskianul din tinereţe adoptă ulterior o ideologie naţionalistă cu accente extremiste şi devine, la maturitate, un gînditor mai apropiat de „Sămănătorul" decît de revistele simboliste. Dedicaţia aşezată de el în fruntea dramei, text pompos şi liricoid, este oferită memoriei mamei sale şi valorează cît un manifest ideologic.

În ciuda revoltei anti-paterne şi a trecerii manifeste de la modernism la neaoşism, formaţia franceză iniţială s-a dovedit decisivă. Vlaicu-Vodă nu reprezintă altceva decît adaptarea la cultura noastră a spiritului tragediei clasice franceze din secolul al XVII-lea, încercarea de a construi cu mat