Lepădându-mi spaimele umilinţa sacul/ de antrenament şi ţigara/ Ca să-mi fie uşor/ Alegându-mi pe fiecare firmă 77 o singură literă/ Ca să-mi fie mai lesne ca să fie mai bine/ şi la mine în ţară// Capturând un D de la Magazinul de Discuri, un A de la/ Capşa şi-un N de la Magazinul de Nasturi/ Până ce uluit şi plin de-o pradă bogată, reuşesc să formez întregul nume:/ Daniel Bănulescu/ Şi mă simt ocrotit// Până ce cu înfocare/ Reuşesc să mă conving că toate poemele mele/ deja au fost publicate/ Care pe firme care pe afişe tricouri reclame/ sau etichete de bere/ Numai că amestecate de o mână dementă."
Versurile acestea, care îi aparţin într-adevăr lui Daniel Bănulescu, ar fi putut fi la fel de bine scrise de Florin Iaru. (Mi le şi imaginez ca primă variantă, de sertar, a primului poem din Cântece de trecut strada, care se încheia aşa: „Lumea apasă pe clanţele pieptului/ şi visează. Iar/ FOTO SUPERB/ simte aievea pe faţă/ o nicovală de gheaţă./ Ce noapte frumoasă!/ Rar mai ţipă în ea/ nedomirit/ RAME OGLINZI/—Unde femeie? Vorbeşte clar, nu văd, unde?/ Iar/ FEMEI BALONZAIDE/-i răspunde:/ — La poliţiune, nene Dumitrache,/ (cu sentiment) la poliţiune.")
Îi mai apropie, pe Iaru şi Bănulescu, încă ceva, structural mai adânc: lirismul ciudat, lipsit de melodramă şi de finalitate numaidecât emoţională. Dacă înţeleg eu corect, despre această trăsătură, piezişă faţă de tradiţia poeziei româneşti, vorbeşte şi Bogdan-Alexandru Stănescu pe ultima copertă a antologiei de autor intitulate cum altfel decât Ce bine e să fii Daniel Bănulescu.
La diferenţele dintre ei e de prisos să mă refer acum. Acestea nu sunt nici mai multe, nici mai puţine decât diferenţele fireşti dintre formulele practicate de oricare doi poeţi afini. Şi, în tot cazul, ele nu justifică încadrarea în şcoli literare (optzecism, respectiv nouăzecism) nu doar succesive, dar,
