(Partizan, live în Tago Mago, 16 septembrie 2010. Foto: sonictruth)

S-au reunit cu mai puţin de o lună în urmă. Concertul de joi a fost al treilea în noua formulă, după cele de la Muzeul Ţăranului şi de la Peninsula. Le ţin pumnii pentru cât mai multe.

Nu mi-au plăcut primele două albume Partizan. Sunau (îmi sunau) doldora de miştocăreală. Prea multă dairea, prea multe meterhanele. Le-am ascultat cu o ureche, am zâmbit trist când am auzit varianta nouă – şi bună! – de “Perfect”, am trecut peste.

Aşa că la prea multe nu mă aşteptam, chit că umblu după Artan ca mielul după oaie: cred sincer că e singura vedetă rock autohtonă, cu toate că ăsta e ultimul lucru de care ar putea să-i pese. L-am regăsit, cu uşurare, exact aşa cum îl ştiam.

Grimasele, zeflemeaua, jemanfişismul lui sunt legendare. “A mai slăbit, da’ tot arată ca de puşcărie”, spunea cineva când l-a văzut scoţându-şi tricoul (ca viteazul de după bătălie, i-aş spune acum că nu are nici un fel de importanţă: chiar nu-i auzi vocea?) . E pedant ca un profesor: l-a oprit pe basist în mijlocul cântecului şi l-a dăscălit zdravăn. Pe un băiat mai pretenţios din public l-a încondeiat scurt: “Ştii dumneata mai bine”?

Surpriza

Ştiam, aşadar, cum face Artan pe scenă, dar nici prin cap nu-mi trecea că o să aud cel mai vârtos punk din ultima vreme. Răzvan Moldovan scoate sufletul din biata chitară, îşi scuipă plămânii la “Duşmănia” şi împleteşte discret electronicalele de fundal: câteodată, aproape simultan.

Dintre cei noi, Janin Pasniciuc (ex-AB4 şi Dekadens) iese cel mai mult în evidenţă şi îi şi face plăcere: cântă cu poftă, plin, solid. Basistul Cezar Knihinsci vine din Orchestra Naţională Radio şi e, ca mai toţi basiştii, timid şi eficient, iar Andrei Petrilă, de la tobe, mi-a servit o ditamai revelaţia. Dacă sunteţi tentaţi să vă aduceţi aminte de Timpuri Noi şi să faceţi