Zi si noapte simt contorsiunile vremurilor mele. Simt energia cum îsi schimbă semnul. Si eu nu pot să fac nimic. Neliniştea interioară sporeste, ca si numărul întrebărilor fără răspuns.

Lumea din apropierea mea se bagă, scîrbită, în carapace. Dispreţul atinge cote de calamitate. Nu mai contează decît vorba-n vînt. Şi legea junglei. Şi eu nu pot să fac nimic. Sistem nu avem, şcoală, educaţie, sănătate şi cultură, zero absolut. Se bate monedă pe criză, criza financiară, desigur, cînd noi nici nu mai trăim... Moralitate, principii, lege, conştiinţă, responsabilitate? Banul mai înainte şi mai presus de orice. Dar banul unora, care le înmulţeşte averea şi aroganţa. Pentru cei mai mulţi, absenţa banului duce la însumarea umilinţelor. Enorme, zilnice şi de toate felurile. Sentimentul că nimic din ce face un intelectual nu contează creşte odată cu decăderea ţării. Pentru că sîntem un popor înapoiat şi fudul, totodată, şi nici prin cap nu ne trece să recunoaştem asta. În nici una dintre zonele din Bucureşti pe care le cunosc bine nu s-a construit nici o şcoală. Sînt aceleaşi ca cele din copilăria mea. Şi, tot ca atunci, se învaţă pe serii, de dimineaţă şi de după-amiază. Copiii sînt turme, nu indivizi, şi trebuie să priceapă asta de mici. Personalitate au numai conducătorii. Atunci, eram o ţară comunistă. Acum?... Peste tot în lume, copiii merg la şcoală dimineaţa, mănîncă frumos la prînz, au un program minunat atît pentru învăţat, cît şi pentru hrană şi pentru odihnă cum se cade, pentru distracţii, pentru teatru, concerte. Pentru tot ce le trece prin minte şi prin suflet. Li se dezvoltă apetitul pentru cunoaştere, sînt curioşi să afle, să comunice, să fie împreună la şcoală. La noi, există numai batjocură. Şi ideea limpede că îi scoatem direct doctor docenţi înainte de terminarea gimnaziului. În realitate, nici programă, nici manuale - dai să fugi numai cîn