Dacă îmi iau permisiunea de a scrie paginile care urmeazá, după seria lungá de recenzii binemeritat laudative ale volumului memorialistic ' Amor intellectualis. Romanul unei educaţii (Polirom 2010), de vină este o anumitá nostalgică datorie de constiinţă. Spre a depune o mărturie în plus care, oricît de tardivă ar fi ea, nu poate fi inutilă.

Am avut prilejul de a mă găsi în preajma profesorului Tudor Vianu, în vremurile aprige ale anilor 19501960. Şi la Facultatea „de Filologie" a Universităţii din Bucureşti, şi în locuinţa din strada Andrei Mureşanu, 53, dar şi la Poiana Ţapului, pe Zamora, în casa-i cu verandă de unde se zăreau Bucegii. În pădurea de dincolo de şoseaua naţională, am avut plăcerea să mă plimb odată cu „Ionel", fiul său, adolescent atunci, cel care, azi, este doctorul Ion Vianu, ale cărui valori intelectuale, talent literar şi prezenţă socială i le preţuim cu toţii. M-am socotit îndreptăţit să citesc cu atenţie „romanul" memorialistic pe care l-a scris, în măsura în care momente, fapte şi oameni care apar în paginile lui fac parte şi din amintirile mele.

Mai ales amintirea lui Tudor Vianu.

2. Subliniez necesitatea de a înţelege personalitatea complexă a acestui mare om de cultură, care a avut o viaţă supusă furtunilor vremii, în care el se voia a fi exemplu (I) şi călăuză împotriva vînturilor contrarii. Puterea lui de a rezista şi constrîngerile care l-au tulburat şi demoralizat, dar nu l-au abătut din drum meritau a fi — în sfîrşit — cunoscute, mai ales atunci cînd fiul său le trăise alături de el.

Ceea ce trebuie de la început subliniat este faptul că Profesorul nu a fost niciodată în acord cu ideologia comunistă a vremurilor grele pe care le trăia. Nici, bineînţeles, cu regimul care luase în stăpînire ţara şi cultura noastră.

Este însă la fel de adevărat că nici nu s-a declarat