Există în istoria cinematografiei un anumit tipar al falsului ticălos, al celui care sub masca ursuză şi comportamentul dificil, antipatic, ascunde un potenţial afectiv inhibat, o bunătate care nu şi-a descoperit încă vocea.

Filmul lui Sergio Pablos, Chris Renaud şi Pierre Coffin prin personajul principal Gru (voce Steve Carell) o afirmă programatic. O fac atâtea filme de altfel precum comedia As Good as It Gets (1997) a lui James L. Brooks, sau Gran Torino (2009) al lui Clint Eastwood. Cu mijloacele filmului de animaţie, acest tip al ticălosului cu inimă de aur se realizează plenar în persoana lui Gru, aproape leit figura acră a criticului culinar din Ratatouille, iar seria de maliţiozităţi pusă în circulaţie înglobează şi infracţiuni subtile nu numai încălcări flagrante ale spiritului civic specifice mizantropului prin excelenţă. Gru conduce o maşină antiecologică în măsură să afume totul, nu se sfieşte să facă o farsă urâtă unui copil, nu ratează să fie respingător cu oricine îi iese în cale; până şi animalul său de casă, un câine dinţos, revendică aceeaşi agresivitate ca a stăpânului. Chiar dacă „Frumoasa" lipseşte, în mod cert, mizantropul ţine locul Bestiei şi, ca în vechile legende medievale cu fecioare care îmblânzesc unicorni sau aduc legaţi balauri cu propria lor cingătoare, în film îşi face apariţia şi Îmblânzitorul sub forma a trei copii orfani. Cele trei fetiţe sunt adoptate pentru că fac obiectul unui plan lipsit de scrupule al lui Gru. Însă aducerea lor în citadela bestiei provoacă pas cu pas vrăjirea, îmblânzirea acesteia. În background avem o explicaţie psihanalitică în variantă caricaturală a complexului oedipian rău lichidat al lui Gru, cu o mamă autoritară şi castratoare (voce Julie Andrews), care, ca în Psycho, îşi dirijează fiul şi-i minimalizează sistematic toate iniţiativele. Laboratorul secret al lui Gru şi planurile sale