Multă dreptate are prietenul Alexandru Matei cînd, ca răspuns la un comentariu prea violent la articolul său din numărul precedent, spune că „Decembrie 1989 a adus şi dreptul de a nu merge la vot“. Aşa este. E o opţiune perfect naturală, mai ales în condiţiile politice de la noi. Cu atît mai mult atunci cînd la ea se ajunge în urma unui proces raţional, de cîntărire a beneficiilor şi a pierderilor acţiunii de a vota. La urma urmei, de ce să votezi, dacă te-ai convins că nici unul dintre competitori, entitate politică sau individ, nu te reprezintă? De ce să votezi cînd eşti sigur că, orice ai alege, tot prost va ieşi? E un raţionament corect. Dar el este, cred eu, în divorţ complet cu realitatea. Pentru că această mică teorie a abţinerii de la vot (nu văd mare diferenţă între a nu merge la vot şi a lăsa buletinul necompletat) capătă sens abia dacă este îmbrăţişată de un număr rezonabil de (non)alegători. Altfel, rămîne o frumoasă utopie, fără nici o urmare în plan social. Or, eu cred că votul şi toate acţiunile care se raportează la el trebuie să aibă consecinţe practice. Ce sens are să rămîn acasă cu adevărul meu incontestabil, în timp ce conaţionalii mei, mai puţin raţionali, vezi bine, merg şi votează care cum îi taie capul? Cu ce va fi contribuit abţinerea mea la limpezirea situaţiei? Nu cred că e posibil să se ajungă la o masă critică de non-votanţi. E un subiect pentru un roman foarte interesant, precum cel al lui Saramago, dar nu cred că se poate întîmpla în realitate. În condiţiile legii de la noi, chiar dacă mai mult de jumătate dintre votanţi aleg să nu meargă la vot, tot ce se obţine este o delegitimare simbolică a aleşilor, alegerile oricum se validează. Şi parcă e şi mai frustrant să te vezi condus de unii aleşi de o cîtime din populaţie. Mi se pare că opţiunea asta aduce a mizantropie şi e un fel de pandant al lui „poporul ăsta nu mă merită“. Clas