În octombrie se împlinesc 66 de ani de la încetarea asaltului aviatic al americanilor asupra ţării noastre. Bombardamentele au început în aprilie 1944 şi, apoi, timp de şase luni, au pisat oraşele noastre. Ele au vizat obiective precum Gara de Nord din Bucureşti şi toate străzile adiacente ori altele, similare, din Turnu Severin, Braşov.

Valuri de 700-800 de avioane

Avioanele americane veneau în valuri, valuri de pe aeroporturile militare din Bari (Italia). Aveam 13 ani atunci şi noi, copiii satu­lui, priveam miraţi la „specta­colul" de pe cer, unde la 8.000 de metri altitudine, pluteau sute de cru­ciuliţe argintii într-o formaţie echidistantă perfectă, ale celor 700-800 de avioane din fiecare val, care emiteau un puternic şi sinistru uruit, ge­nerat de apa­ratele cu patru motoare fiecare. Fiecare asalt lăsa în urma lui distrugeri neînchipuite, sute de morţi şi răniţi şi răspândea o jale cumplită, de proporţii naţionale. Cu toate acestea, odată intrate deasupra teritoriului României, sutele de avioane erau întâm­ pi­nate cu curaj de artileria antiae­riană, dar şi de nişte bravi eroi, piloţi de vânătoare, care doborau numeroase aparate inamice. Din avioanele americane ava­riate se aruncau în gol piloţii şi alţi mem­bri ai personalului de bord. Paraşutiştii pluteau în încer­carea de a se salva.

„Am fost recuperaţi de ţărani foarte cumsecade"

Cei mai mulţi americani s-au sal­vat prin căderea în mâinile ina­micului care-i aştepta, li­te­ral­mente, cu braţele deschise! Au mărtu­ri­sit-o chiar ei prin scriso­rile expediate acasă, în SUA, din prizonieratul lor în România. Iată extrase din câteva scrisori. „Când am ate­ri­zat", îi scria ­sergen­tul Floyd W. Cline tatălui său, „am fost recu­peraţi de ţă­rani foarte cumse­cade care ne-au pansat rănile, nu prea în­sem­nate, şi ne-au dat mâncare şi apă". Locotenentul Robert W. Cress îi scria şi el tatălu