Egiptul nu este, pentru Naghib Mahfuz, doar un spaţiu geografic, şi nici o zonă marcată exclusiv de istoria reductibilă la arida cronologie. Căci, privit din punctul de vedere al acestui scriitor şi citit din perspectiva deschisă de întreaga sa creaţie (Mahfuz fiind primul scriitor arab distins cu Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1988), Egiptul se dovedeşte a fi mai evidenţiat, ca geografie fizică şi spirituală, decît orice altă parte a lumii, fără egal în Orient ori în Occident. Naghib Mahfuz, O mie şi una de nopţi şi zile, Traducere de Mihai Pătru, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2009, 252 p. Desigur, avem de-a face cu transformarea Egiptului într-un adevărat domeniu mitic, spaţiul ficţional privilegiat al operei lui Naghib Mahfuz, o lume care, în ciuda tuturor regimurilor politice, a reuşit, într-un mod uimitor – dar explicabil – să-şi păstreze, în mod coerent, deplina individualitate. Fascinat, la un moment dat, de maniera de a scrie a lui Walter Scott, Mahfuz a nutrit chiar marele plan de a realiza o serie de romane axate pe tema istoriei, prin intermediul cărora să acopere întreg trecutul ţării sale. Însă chiar de la al treilea volum al proiectatei serii, scriitorul a renunţat la ambiţiosul proiect, avînd intuiţia valorii prezentului, dar şi a deplinei sale capacităţi de a-l exprima, utilizînd, însă, aproape întotdeauna, o perfect orchestrată strategie a dublei intenţii, aparent spunînd poveşti din vremurile vechi, doar pentru a atinge, cu atît mai pregnant, toate problemele stringente şi realităţile lumii în care trăia el însuşi, neobosind să exprime, indirect, impactul psihologic al schimbărilor politice, sociale ori economice din această parte a lumii asupra oamenilor obişnuiţi şi a valorilor consacrate ale societăţii egiptene tradiţionale. Tradiţia arabă a povestirii în ramă În ciuda oricăror aparenţe, la fel se întîmplă şi în romanul