După decembrie ’89, «Omagiul» s-a spart în mii de «omagii» aduse impostorilor şi şarlatanilor.

În naivitatea mea, am crezut multă vreme că intelectualii care au scris „omagii" pentru Nicolae Ceauşescu au fost ameninţaţi de Securitate şi de propagandiştii partidului. Au cedat presiunilor pentru că aveau şi ei familii de întreţinut şi le-a fost frică. Ce texte au scris în acei ani de dictatură nu mai interesează pe nimeni acum, în libertate. Cum sună azi, de exemplu, „oda" scriitorului Eugen Uricaru pe care a închinat-o „cârmaciului" în „Omagiu" (1983): „Exemplul de muncă şi viaţă, de gândire şi frumuseţe spirituală a tovarăşului Nicolae Ceauşescu ne este stea polară către socialism şi democraţie"? Caraghios! Dar în acele vremuri, fraza asta era ca o flegmă pe feţele românilor care tremurau în ger, la coadă, să prindă un kil de carne.

După decembrie '89, „Omagiul" s-a spart în mii de „omagii" aduse mediocrităţilor, impostorilor şi şarlatanilor. Au fost linşi cu osanale Iliescu („Iliescu apare, soarele răsare"), Văcăroiu („un Hagi al finanţelor"), minerii care au eliberat Piaţa Universităţii de „golani", Stoica de la Caritas, Becali, Băsescu (pentru un simulacru de condamnare a comunismului), lista este lungă... (Până şi Guvernul Boc este periat de Nicolae Manolescu, în „România literară": „Felul în care şi-a asumat responsabilitatea în materie de cultură îi face cinste ").

„Limbile de lemn" avântate de pe vremuri s-au rafinat în manipulări, în talk-show-uri „incendiare" şi în analizele aşa-zişilor formatori de opinie. „Este un mare intelectual şi puţină lume ştie că el, Vîntu, a scris poezii în tinereţe şi că are acasă o bibliotecă uriaşă", a spus poetul şi disidentul ceauşist Mircea Dinescu, în apărarea părintelui FNI. A spus-o sincer sau din interes? Admiraţia lui Dinescu pentru Vîntu este un scuipat pe obrazul celor 300.000 de păgubiţi de la FNI, ma