Titlul acestui editorial îi aparţine lui Theodor Adorno, cunoscutul sociolog, filozof şi muzicolog german născut acum 107 ani, pe 11 septembrie. Personal, găsesc destul de şocant faptul că autorul Teoriei estetice scrie aceste „reflecţii dintr-o viaţă mutilată“, născîndu-se într-o zi ce avea să devină o zi a răului iraţional săvîrşit de un om împotriva semenilor săi. Falimentul culturii şi al civilizaţiei occidentale descris de Adorno avea să-şi afle confirmarea pe 11 septembrie 2001. Coincidenţa stranie de date m-a determinat ca sîmbăta trecută să citesc un fragment din Minima Moralia dedicat lui Marcel Proust. Dacă i-aş da dreptate lui Adorno, cel care alege profesia de intelectual, fie ca artist, fie ca cercetător, va avea de suferit. Independenţa sa va fi invidiată, seriozitatea intenţiilor sale va fi pusă la îndoială. Însă, arată Adorno, profesiile spiritului au devenit practice, au dobîndit o diviziune a muncii şi o organizare pe departamente. Omul independent care alege o asemenea profesie din aversiunea faţă de cîştigarea banilor va trebui să fie conştient de acest fenomen. Pe de altă parte, „departamentalizarea“ spiritului determină abolirea spiritului atunci cînd acesta nu este exersat ex officio. Astfel este asigurată ordinea şi sînt prevenite eventualele inechităţi sau nedreptăţi. Aceste reflecţii ale cunoscutului filozof al culturii m-au dus cu gîndul la realitatea noastră românească. Cel care în România alege una dintre profesiile spiritului, fie că acesta este artist sau cercetător încadrat într-unul dintre centrele universitare din ţara noastră, beneficiază de un tratament subuman. În ultimii 20 de ani, cercetarea şi, în general, profesiile spiritului au fost dezavantajate de toate guvernările care au acoperit spectrul politic lipsit de coerenţă ideologică. Anul acesta am asistat la cronicizarea acestei situaţii. Situaţia celor care lucrează