Într-una din cele mai sufocante zile ale Bucureştiului de august, am socotit că a venit momentul să-mi amintesc că nu numai pictura, ci si poezia are umbrele ei. Si dacă pentru pictură există o splendidă carte, Scurtă istorie a umbrei, scrisă de Victor Ieronim Stoichiţă, pentru poezie nu ştiu să se fi făcut un repertoar de umbre. In ce mă priveşte, nu mi-am propus altceva decât o adiere răcoroasă după bunul plac al memoriei, un umbrar poetic în care să-mi găsesc refugiu.
Calitatea umbrei eminesciene este deja de mai multe feluri şi trece de la plasticitatea tabloului la straturi semantice de adâncime, în care e aproape întotdeauna negativă, ca o variantă a amăgirii, a vălului Mayei sau a întunericului. Umbra simplă, picturală, din debutul Luceafărului: „umbra falnicelor bolţi" se adânceşte câteva strofe mai departe, contaminată de negru: „umbra negrului castel", trece în trompe l'oeil în Călin, „părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită", şi se colorează subtil în Scrisoarea V, unde luna „pătează umbra verde cu misterioase dungi". „Umbra verde" este umbra frunzişului (exact ca-n tablouri, unde umbrele au nuanţe), dar subtilitatea jocului poetic nu se mulţumeşte să dea altă culoare cenuşiului care e, prin definiţie, propriu umbrei, ci o mai şi pătează cu opusul ei, cu lumină. Tautologia (umbra e o pată pătată) devine oximoron (pata, aşadar întunecimea, e de lumină).
Dimensiunile cosmice sunt probabil marca cea mai clară a umbrelor eminesciene: lumea e un joc romantic de lumini şi umbre, de haos care „se desface în fâşii", devenind lumină şi ordine. Umbra este un aide-mémoire al nimicului iniţial şi, în acelaşi timp, o formă încă vie a „setei de repaos", a „uitării celei oarbe" finale sau, cum spune un scriitor contemporan, a „nimicului de temut". Cosmogonia din Scrisoarea 1 are ca materie primă „Umbra celor nefăcute" care „ nu-ncepuse-a se d
