Câteodată îl surprind pe David, la nici trei ani, cu o privire fixă, serioasă. Îşi aşază mâna pe obraz, ca şi când ar dori să se asemene cu Gânditorul de la Hamangia. Un părinte nebun, veţi spune - devenit lunatic, mult prea încântat de aptitudinile încă neîmplinite ale copilaşului. Când îl văd totuşi aşa, mi-l închipui gândindu-se la ceva peste douăzeci de ani. Atunci, chiar se va gândi. Va medita. Acum însă a prins doar poza unui om matur, pe care l-o fi văzut de curând. Şi ceea ce mie mi se pare o notă meditativă este doar copierea posturii unui adult.

Câteodată David esenţializează impulsurile auditive şi vizuale, contopindu-le în câteva cuvinte. Dacă aude deodată cuvinte prea multe pentru urechiuşa lui mititică, se opreşte locului. Ca şi cum cuvintele i-ar tăia din elanul înnăscut. Ca şi cum cuvintele i-ar fura din mişcare. Stă şi parcă vrea să le prindă din zbor, cuvinele, aşa cum se năpustesc ele spre el. Nu se lasă şi merge pe urma lor. Începe să vorbească. Nu îndrugă vrute şi nevrute, abia câteva cuvinte nu prea lungi, căci i se împleticeşte limba, obişnuită până mai an cu ţipete ascuţite, dar nuanţate, şi sunete nearticulate.

E prea mică limbuţa lui şi nu poate să le formuleze pe toate cele învăţate din zbor. Încă. Nu poate pronunţa r. Nu-i reuşeşte asta nici doi ani mai târziu. Cum să pună el limba pe dinţii din partea stângă, cu gura uşor deschisă, şi s-o ia tot repede la o parte. Prea greu. Aşa că r se împleticeşte, devenind tot mereu un l. Ulechile, cum ar spune el, le are însă larg deschise la tot ce se sporovăieşte în jurul lui. Auzul fin nu ratează nimic.

Aşa se face că într-o seară călduroasă, Cristina, mama lui, a exclamat nervoasă, vorbind cu tatăl lui Daviduţu la telefon: "Tata a pierdut trenul de la Galaţi". Şi tare s-a mai supărat mama, s-a îmbufnat, a fost iritată. David nu s-a supărat, nici nu s-a îmbufnat, nici vorbă s