În fiecare vară de cîtiva ani încoace, când mă aflu pentru oarece timp, niciodată cât as vrea, în casa mea de la Câmpulung Muscel, las să meargă Radio România Muzical, chiar când citesc sau scriu. Iubitorii stiu câte feluri de muzică poţi asculta pe acest post de atâţia ignorat. Mă refer la muzica adevărată.
Nu doar la aceea clasică la care pleca urechea în exclusivitate Iosif Sava. Mă refer la muzica pe care eu o consider, împotriva multora, raţională. Concepută, adică, şi realizată în virtutea unei logici proprii şi conform unor reguli stricte, cu care nu se poate trişa. Ca şi poezia, muzica nu acceptă aproximativul, imprecisul sau bolboroseala. E o iluzie periculoasă să crezi că reginele artelor se nasc în pântecele, şi nu în capul creatorului. Cred, cum am învăţat de la Aurel Stroe, că muzica şi poezia sunt mai apropiate de matematică decât de biologie. Şi sunt, înainte de orice, forme, organizări, construcţii, de sunete sau de cuvinte. În ambele, e totdeauna de preferat o formă goală unui conţinut inform.
În timp ce ascult, fie şi cu o ureche, radioul, stau câteodată şi-mi aduc aminte de cât uram în copilărie solfegiile pe care ni le impunea profesorul nostru de la elementară. Aşa se chema pe vremea şcolii mele gimnaziul, cuvânt socotit ca având origine burgheză, deşi avea una mult mai veche. Ani buni după reforma din 1948 ni se predase totuşi muzică, până când locul i l-a luat corul, din care am fost exclus, spre marea mea bucurie, fiindcă sunetele pe care le scoteam nu erau nici muzicale, nici în nota timpului. Am apucat să învăţ notele, să ştiu ce este acordul sau contrapunctul, să deosebesc cheile şi, vai de biata mea ureche, să solfegiez. Partea proastă era că, şi dacă repetam solfegiul seara, la pianul unei familii vecine, în dimineaţa următoare, la şcoală, nu-l regăseam cu niciun chip în minte. Se ştergea fără urmă din me
