La grădiniţa de hipoacuzici din Bucureşti, 80 de copii care nu aud din naştere sunt învăţaţi să comunice altfel decât prin semne. Ioana Uţă ştie că are şase ani. Numai că nu poate să-ţi spună, e hipoacuzică. Îţi arată pe degete. Sursa: Vlad Stănescu

Copila e de trei ani la grădiniţă şi acum abia a intrat la grupa mare. Maică-sa, Daniela, are 28 de ani şi e surdă şi ea. La fel şi soţul ei. Comunică prin semne cu fetiţa ei.

Ce-i drept, ea poate să vorbească şi citeşte de pe buze. Ioana a început să deprindă, încet, tainele vorbirii. "Ce faci?", o întreabă maică-sa. "Mă joc!". "Ce e asta?", arată spre o fotografie. “..tiţa!". Adică, fetiţa. "Bravo, mama!", o încurajează Daniela. Femeia a terminat profesionala şi e frizeriţă.

A lăsat meseria deoparte şi s-a angajat ca îngrijitoare la grădiniţa fiică-sii. Să-i fie mai aproape. Avea şapte milioane pe lună şi acum, după reduceri, a rămas cu cinci. Şi ea, ca şi Ioana, a venit, acum 25 de ani, tot la grădiniţa asta, de pe strada Nicolae Caranfil.

Aici a învăţat să vorbească şi altfel decât prin semne. E singura grădiniţă pentru copii hipoacuzici din Bucureşti. Vorbitul prin semne - limbă maternă Fereastra din clasa unde se joacă copiii surzi din grupa mare e deschisă. Afară, pe stradă se sparge betonul cu picamărul. Zgomotul nu-i deranjează. În capul lor e linişte.

În schimb, fac o gălăgie la fel de mare ca nişte copii obişnuiţi. Sunt la ora de "jocuri la alegere". Au făcut Lego şi sunt la un puzzle. "Anul ăsta, începem semnele pregrafice. Antrenamentul grafic în vederea scrisului", explică Oana Stancu. Este profesoară de învăţământ preşcolar. Modestă, femeia de 33 de ani se recomandă: "Sunt educatoare cu studii superioare". Andra şi cu Beatrice se îmbrăţişează. Tocmai au terminat un puzzle. "Unde-i mama, Bea?". "...casă!“, vine prompt răspunsul.

Bea e fata