Portret robot: burtos, ceafă lată, pus pe hărţuit cetăţeanul, gata oricând să primească şpagă şi, nu în ultimul rând, mână în mână cu infractorii. Recunoaşteţi în aceste clişee descrierea pe care ne-am obişnuit cu toţii să o asociem imaginii poliţistului român.

Ieri seară am descoperit pe propria-mi piele că portretul robot al poliţistului român este departe de şabloanele pe care le folosim inconştient când vine vorba de această profesie.

Mă întorceam acasă după o zi lungă şi obositoare iar atunci când mi-a sunat telefonul am simţit nevoia să mă opresc din condus. Un gest mai degrabă de autoprotecţie decât de respectare la sânge a legii care îţi interzice să vorbeşti la mobil fără să ai hands-free. Pur şi simplu eram obosită şi nu mă simţeam în stare să fac două lucruri în acelaşi timp.

Numai că ceea ce mie mi s-a părut o idee bună, mai ales că mă aflam într-o zonă circulată chiar şi la ore târzii din noapte, unor băieţi de cartier li s-a părut o oportunitate. În doar câteva secunde, geamul maşinii pe partea dreaptă s-a făcut zob iar rucsacul de pe bancheta din spate a prins aripi.

Mi-e greu să descriu şi acum frica prin care am trecut când am auzit bufnitura puternică urmată de zgomotul făcut de bucăţile de sticlă care se împrăştiau din geamul făcut ţăndări. Încerc să dau uitării teama care m-a cuprins când un individ a pătruns prin geamul spart şi a înhăţat rucsacul. S-a mişcat cu o agilitate extraordinară apoi a fugit cu "prada". În câteva secunde rămăsesem fără laptop, modem, telefoane, carduri, acte, permis auto. Pierdusem tot, inclusiv legitimaţia de jurnalist atât de dragă mie, dar primisem la schimb un cocktail şoc de teroare, adrenalină şi neputinţă. Eram în stare de şoc. Vroiam doar să plec cât mai repede din acel loc să ajung acasă şi să mă simt în siguranţă.

Vocea raţiunii a fost însă soţul meu pe care