Nimeni nu ştie cum încolţesc ideile în cap. Însă, odată plantate, se încăpăţânează să nu părăsească locul cucerit.

Lucrez la „Academia Caţavencu". Înaintea alegerilor din 2009, redacţia era împărţită în două: crinişti şi băsişti. Geoană n-avea parte de niciun suporter. Straniu, în publicaţia lui Vîntu au existat două direcţii, iar una, total potrivnică patronului... Partizanii preşedintelui n-au fost cenzuraţi, deşi afirmaţia pare stranie. Ziaristul Alexandru Căutiş o confirmă. Doborârea Prostănacului e (şi) opera lui. A iubirii lui necondiţionate pentru Băsescu. Dacă a câştigat cineva bătălia electorală, el e acela. Nu degeaba vorbea Stalin despre idioţii utili. Iubirea (nu banul) l-a pus să caute, să răscolească şi să descopere poza şi ipostaza care l-au compromis definitiv pe Geoană. Mai mult decât orice alt susţinător, dl Căutiş îi poate pretinde preşedintelui orice post, oriunde în lume. O investigaţie jurnalistică rapidă şi corectă a transferat o jumătate de milion de voturi în câteva minute. Ulterior, dl Căutiş a dezminţit orice ingerinţă patronală şi a devenit, fără voie, cel mai bun apărător al „mogulului".

Lucrurile nu încep şi nici nu se opresc aici. În 2004, Adrian Năstase avea toate cărţile în mână: guvern, majoritate parlamentară, servicii, bani. Nivelul corupţiei era comparabil cu cel actual. Ceea ce-i lipsea acelei corupţii era corul infatigabil al lăudătorilor de azi. Totul - destinul României - părea hotărât. Trei ziare s-au opus înfrângerii: „Evenimentul zilei", „Gazeta sporturilor" şi „Academia Caţavencu". Susţinătorii lui Băsescu erau de zece ori mai puţini ca azi - dar „arogantul" Adrian Năstase nu a cutezat să ridice mâna împotriva celor trei care speriaseră Estul. Ziariştii celor trei publicaţii şi-au apărat, suţinut şi exemplificat punctele de vedere, unii împotriva interesului material sau împotriva patronului. Ei şi-au împins pre