Povesti de dragoste
Va scriu pentru ca am citit in revista dumneavoastra multe alte marturisiri ale unor oameni care au indraznit sa-si deschida sufletul in "Formula AS". Si pentru ca sper ca povestea mea sa le fie si altora de folos. Se spune ca sfaturile nu folosesc la nimic, ca trebuie sa dam fiecare cu capul de grinda de sus, totusi, exista imprejurari in care experienta altora ne poate fi de folos. Si mai e ceva: am peste 50 de ani si sunt la varsta la care oamenii se gandesc sa-i invete pe altii ceea ce n-au putut ei deslusi ca lumea. Am trecut de jumatatea vietii si pot sa spun ca nu ma uit inapoi cu manie, cum e titlul acelui film celebru, ci cu duiosie.
Tablou de familie
M-am nascut intr-un oras de munte, in familia unui profesor indragostit de drumetii montane. Dragostea aceasta ni s-a transmis fara greutate si mie si fratelui meu. La fiecare sfarsit de saptamana plecam, impreuna cu prietenii si cu cativa colegi de scoala, pe traseele din jurul orasului, pentru a ajunge, sambata seara, la una dintre cabanele din apropiere. Invatam la liceul german si in grupul nostru de prieteni erau si copiii unui profesor din scoala, un baiat, Klaus, si o fata, Helga. Erau cei mai apropiati prieteni ai mei. Parca nu ne ajungea niciodata vremea sa povestim cate aveam de povestit. Povestile noastre izvorau una din alta si nu ne saturam sa ne intalnim. Am crescut, am terminat liceul, si cand a fost sa dam admitere la facultate, ne-am hotarat pentru acelasi oras universitar, pentru a ramane tot impreuna. Klaus era bun matematician, asa ca s-a orientat spre Politehnica, iar eu am ramas fidela limbilor straine, optand pentru Filologie. Ne-am casatorit in ultimul an de facultate. Acest lucru a venit oarecum firesc, prea ne stiam de copii, prea ne-am inteles bine, prea eram de multa vreme impreuna. Intr-un fel, nici macar nu intrevedeam o alta tu
