Il cheama Emanuel, e blond, are ochi albastri-verzui si atunci cand rade parca iese soarele dintre nori.
Are aproape saisprezece ani, trei oi, doua capre si o grija tare mare: ca, atata cat mai tine vremea buna, sa adune fanul de prin padure si de prin gradinile necosite de altii, ca sa-si poata hrani la iarna turmulita. La varsta la care alti adolescenti au grija jocurilor pe calculator, Emanuel se pregateste sa devina un mic fermier. Vrea ca la anii insuratorii, mai exact in ziua in care va fi mire, sa aiba nici mai mult, nici mai putin decat doua sute de oi. Si pentru a-si vedea visul acesta implinit, nici un efort nu i se pare prea mare.
Vis de copil
L-am intalnit pe Emanuel Marcu in livada mamei mele. Venise sa coseasca fanul dintre pomi. Inainte sa stau de vorba cu el, l-am urmarit de departe: un copil mai mare, firav, subtirel, dar cu miscari hotarate, ferme. Se vedea ca stie sa tina coasa in mana si ca nu degeaba e chemat la ajutor de catre toti batranii de pe ulita. Cosea "ca la carte", cum se spune. Pamantul ramanea curat in urma lui, fara smocuri de iarba ori buruieni netaiate. Un miros puternic de iarba cruda se raspandea pe urmele lui. L-am lasat sa coseasca o bucata de gradina si m-am apropiat de el numai atunci cand a facut o pauza, ca sa-si bata batraneste coasa.
Mi-a povestit despre el in vorbe simple, incheiate mereu cu cate un ras sugubat. Vorbea ca si cum ar fi povestit despre altii, ca si cum nu el ar fi personajul acestei povesti. Cu o detasare care-l facea sa para mult mai matur decat este si mult mai preocupat de ziua de maine decat altii de anii lui: "Eu m-am lamurit cu lumea asta, chiar daca nu sunt prea mare. Am vazut ca cine lucra poate sa spereze la ceva, ca daca lucri, n-are cum sa-ti fie rau. Io fac orice mi se cere, imi place sa muncesc si ajut pe oricine ma cheama. Nici un lucru nu mi se
