Pentru România, prăbuşirea proiectului european ar fi o catastrofă istorică.

Uniunea Europeană, mai bine zis proiectul european, a plonjat într-o criză profundă, odată cu ciocnirea la vârf Paris-Bruxelles, de la Consiliul European de săptămâna trecută. Un răspuns inadecvat al autorităţilor franceze la problema reală a taberelor ilegale s-a transformat într-o gravă discuţie despre valorile comune, atunci când un ministru de la Paris a respins rolul Comisiei Europene de „gardian al Tratatelor". Pot statele membre, în numele suveranităţii naţionale, să se elibereze de tratatele europene pe care le-au semnat şi să facă ce vor? Sigur că pot. Dar atunci a mai vorbi despre proiectul de pace şi prosperitate de după cel de-al Doilea Război Mondial, extins spre Europa Centrală şi de Est după sfârşitul Războiului Rece, rămâne o glumă. Iar drumul spre protecţionismul economic şi spre afirmarea diferitelor tipuri de naţionalisme rivale, va fi astfel deschis. Istoria ne arată unde duc toate acestea pe continentul european: la dictatul celor mari asupra celor mici, la îngrădirea libertăţilor, la prăbuşirea democraţiilor şi, în cele din urmă, la confruntare.

Dar de ce lideri politici europeni se comportă astfel? Pentru că piaţa o cere. După ce ameninţarea sovietică a dispărut, mulţi vest-europeni au început să judece proiectul comun nu ca pe unul al păcii şi al solidarităţii, ci în termeni de profit şi pierdere la nivel individual. Lasă că şi în Est aderarea începe să fie văzută cam la fel! Dar valorile continuă să se confrunte şi azi - nu avem nimic în comun cu sălbaticul capitalism de stat chinezesc sau cu regimul autoritar-oligarhic rusesc. Avem ce apăra pe teritoriul Europei noastre! Destui oameni uită însă toate acestea, ajutaţi şi de lideri dornici de popularitate la preţ de sold. Aici, Nicolas Sarkozy şi Silvio Berlusconi sunt adevăraţi campioni.

Vor merge ei