Sportul cu minge şi crosă pe iarbă a apărut oficial în România în 1990. Echipele joacă fără galerie, doar în faţa prietenilor. Sursa: Theodor Pană
"Vreo două luni a stat tata stresat şi tot aştepta să-i cer bani de patine. Într-un final, pentru că a văzut că eu nu dau niciun semn, m-a întrebat şi i-am explicat că eu nu joc hochei pe gheaţă, ci pe iarbă", povesteşte zâmbind Bogdan, Bubu pentru coechipieri, cel mai aprig portar al Clubului Sportiv Şcolar Nr. 2 Bucureşti.
Echipamentul lui Bubu este asemănător cu cel al unuia de la hochei pe gheaţă. Are cască de protecţie, apărători la picioare, mâini şi piept, că să nu-l lovească mingea. "La început n-am avut unul bun şi m-am cam umplut de vânătăi, dar am mers mai departe, n-am avut niciodată intenţia să mă las", spune convins Bubu.
Viitorul Hagi driblează cu o crosă
Vlad e unul dintre cei mai buni jucători din campionatul românesc. E om de bază şi în echipa naţională. Nici nu mai ştie de câte ori a fost golgheter - "de 4-5 ori". A venit la hochei pe iarbă în urmă cu şase ani şi n-a mai lăsat crosa.
"Toată lumea e curioasă şi mă întreabă, dar e un sport interactiv, mult mai frumos decât fotbalul, de exemplu", spune tânărul care a tăiat porţia de Counter Strike din faţa calculatorului şi a plănuit să se facă avocat.
Când pun mâna pe crosă nu se gândeşte niciunul la bani, aici nu e ca la fotbal, totul se face din pasiune. Chiar dacă nu există prime de joc şi nici vreun semn că se vor pricopsi de pe urma acestui sport, niciunul nu lipseşte de la antrenamente. "După ce terminăm şcoala facem şi serviciu şi vrem să venim în continuare să jucăm cât putem", spune Vlad.
Ultraşii de la hochei pe iarbă
De galerie nu poate fi vorba, poate doar prieteni care vin să-i susţină, dar "trag tare pentru spectacol" şi, cine ştie, poate se înmulţes
