Fiindcã la Cluj plouã mocãneşte şi gri de ceva vreme, prefir imagini din concediu. Senzaţia de a zbura deasupra insulelor dodecaneze, cu ochii lãrgiţi şi coate trase “Ia te uitã! Nu, mai la stînga, crezi cã e delfin?? Ce mişto ar fi! Uaaaaa uite la vasu ãla! Ce mare trebuie sã fie, îţi dai seama?!”. Zvîcneşti pe scaun de nerãbdare sã ajungi odatã.
Rhodos, insula soarelui. Domnul de la agenţie ne spune cã în Rhodos e soare peste 300 de zile pe an. (Am reuşit sã prindem vreo douã şi din restul de 65). Drumul spre complexul unde sîntem cazaţi ne ia un pic piuitul, fiindcã trecem printr-un peisaj pseudo-selenar, arid, cu multã stîncã şi tonuri de gri şi maroniu, vegetaţie arsã, case tãcute aruncate pe cite o ridicãturã, drumuri în construcţie… hmmmm. Ajungem. Ce-i cu ditamai dealul ãsta, exact lîngã hotel… e un pic … mda, înfricoşãtor. Trîntim bagajele în camera şi fugim sã vedem marea, scopul primar şi primordial al cãlãtoriei. Dealul intrã cu un picior direct în mare şi pe chestia asta ne împrietenim şi cu el. În vîrf are o mãnãstire, Sfînta Maria Tsambika, şi legendele spun cã femeile care îşi doresc sã rãmînã însãrcinate trebuie sã facã pe jos pelerinajul pînã în vîrf, pe cele 300 de scãri. Sînt multe femei care au primit numele Tsambika (la domni este Tsambik) în sãtuc, deci pare cã funcţioneazã.
Dupã zile calme de plajã şi somn, mergem sã vizitãm capitala şi cetatea medievalã a Cavalerilor Ospitalieri. E un sentiment fascinant sã calci pe pietrele rotunde aproape egale ca şi dimensiuni, aranjate meticulos în diverse meandre, ramuri şi modele geometrice, sã priveşti strãduţele înguste cît sã încapã un om (mai solid, drept) care cotesc brusc şi pot duce oriunde, sã vezi moscheea cu semilunã în vîrf şi catedrala cu ceas, biblioteca lui Hafiz Ahmet Aga, Palatul Marelui Maestru. Sunt taverne peste tot, şi grecii strigã dupã tine, te cheamã, te iau chiar