Incepe o saptamana de proteste sindicale. Teoretic, caci, de la inceputul crizei, liderii sindicali au inregistrat esec dupa esec, unul mai penibil decat celalalt, atunci cand au incercat sa organizeze mari miscari de strada sau actiuni.
Iar daca nu vor reusi sa scoata in strada un numar reprezentativ de oameni nici macar acum, cand credibilitatea guvernului a ajuns, potrivit unui recent sondaj, la 9%, este clar ca miscarea sindicala a ajuns chiar mai jos decat clasa politica in perceptia publica.
In Franta spre exemplu, sindicatele au reusit sa mobilizeze un milion de oameni impotriva cresterii varstei de pensionare, un numar la care sindicatele din Romania nu au visat nici macar in vremurile lor cele mai bune.
Dar saptamana aceasta sindicala nu va fi doar un test de credibilitate, ci si unul de realism al revendicarilor. Sigur ca suna bine sa ceri si salarii mai mari, si blocarea restructurarilor, si reluarea angajarilor si tichete de toate felurile, si ajutoare pentru toata lumea. Isi imagineaza cumva cineva ca exista vreun partid care sa poata da bani si sa nu vrea, in pofida faptului ca se afla intr-un picaj electoral dramatic? Ar da guvernul Boc cu doua maini, asa cum a facut-o de altfel, iresponsabil, in 2009 si in prima jumatate a lui 2010, dar chiar nu mai are de unde.
Indiferent cat populism curge din microfoane si de pe ecrane, realitatea economica este foarte dura tocmai pentru ca populismele anterioare si reformele mereu amanate au ajuns la decont. Este si acesta un rol al crizei, extrem de dureros, dar terapeutic in felul sau. Suntem unde suntem si din cauza ca liderii sindicali au cerut mereu si au obtinut prea adesea majorari sau facilitati nesustenabile. Au cerut ca sa-si pastreze popularitatea, au obtinut pentru ca politicienii au vrut la randul lor sa cumpere voturi si sa-si asigure sustinerea elector
