Care dintre următoarele două aspecte vi s-a părut mai remarcabil? Sublima încredere de sine afişată de domnul Vîntu pe parcursul ultraindiscretelor sale convorbiri telefonice purtate cu Nicolae Popa - condamnatul fugar ca urmare a rolului pe care l-a jucat în cadrul megaescrocheriei FNI? Sau mai degrabă parada interminabilă de voci recrutate din rândurile mass-media, politicienilor, societăţii civile şi PR, dispuse să jure 24 de ore din 24 că ţarul media nu are nimic a-şi reproşa, dificultăţile sale actuale fiind toate - aşa cum o spune însuşi cel recent eliberat - o consecinţă a malevolenţei unui şef de stat vindicativ? Mă tem că cel de-al doilea fenomen a fost de departe cel mai şocant, demonstrându-ne că orientalismul exprimat prin servilism deşănţat şi decepţie de-a dreptul rituală încă rămâne piesa de rezistenţă a vieţii publice româneşti.

Sorin Ovidiu Vîntu a devenit precaut abia după gestul extrem de hazardat de a-l convoca pe Mircea Geoană la o întâlnire nocturnă pe data de 2 decembrie, ziua în care presa vuia despre reţinerea lui Popa în Indonezia. Succesorul lui Geoană la şefia PSD, Victor Ponta, a preferat să rămână mai circumspect în privinţa mult disputatului patron media, dezvăluind de curând chiar că, „pe vremea lui Geoană, mogulii influenţau 100% deciziile PSD". Este de presupus că Ponta va fi realizat, măcar în parte, că ambiţiile sale legate de o carieră de lungă durată în topul politicii româneşti nu au cum să concorde cu agenda unui personaj eminamente nesăbuit, care nu va avea nici aspiraţia şi nici capacitatea de a renunţa vreodată la vechile metehne, transferate rapid asupra tuturor societăţilor deţinute şi activităţilor aferente acestora - desfăşurate, de altfel, în domenii absolut onorabile, printre care se numără şi presa.

Pentru pestriţa clientelă care a monopolizat în mare grabă principalele canale de ştiri private cu scopul