Toate măsurile fiscale pe care le-am remarcat, în ultimele luni, au fost exclusiv de ordin coercitiv. Statul nu are decât o singură grijă: întinsul pielii pe băţ, după cum spunea bunica mea, pe care Dumnezeu a scăpat-o de umilinţa de a i se spune că este o „grăsană" de vreo 50 de kilograme şi că trăieşte pe spatele „poporului".
Portăreii Fonciirii de acum, cu nimic mai prejos ca aceia de pe vremea lui Moromete, nu se dezic. Au sarcină precisă să aducă banii de la iobagi, la împărăţie, unde se „topesc". Nu am idee dacă se toarnă altă monedă, cu alt chip cioplit. Nici nu contează. Important este ce rămâne în urmă.
Spun gurile rele că au ajuns comisarii Gărzii Financiare şi în pădure. Când au auzit vieţuitoarele ce mare hatâr li se face, au apucat-o care încotro. Melcul a pornit într-un adevărat galop. - Io casă, nevasta a doua casă, copiii au case. Ăştia ne lasă pe drumuri... Alt avut al codrului, ursul, a intrat şi el în fibrilaţie. - Io, blană, nevasta - blană, copiii - blană. Mai trăim şi pe picior mare. Nu mai rămânem cu nimic. Şi tot aşa. Singurul fără dureri de cap era maimuţoiul: - Io, în fundul gol, nevasta la fel, de copii, ce să mai spun... Ce-o să-mi facă?
Care este povaţa din povestea de mai sus? Că degeaba statul vrea să execute românii en-gros, pentru că o fiscalitate excesivă îi aduce pe tot mai mulţi români în „fundul gol". Un exemplu plastic şi o întrebare retorică le adresez finanţiştilor Guvernului: Din ce are statul de câştigat mai mult: 25% dintr-o prună sau 5% dintr-un pepene?
