Mi se pare de neînchipuit să revezi «O scrisoare pierdută» şi să nu te gândeşti la personajele care populează scena politică de azi.
Poate părea o banalitate să le reaminteşti cititorilor de azi cât de actuală rămâne opera lui Caragiale. Înaintea noastră, s-a spus de nenumărate ori că piesele sau schiţele sale sunt nemuritoare. E uşor de explicat de ce. Nenea Iancu a scris despre teme care surprind, până la esenţă, trăsăturile poporului român.
De aceea, poveştile sale sunt valabile oricând, dar nu oriunde. „Autorul «Nopţii furtunoase» n-a dezvăluit trăsăturile amuzante ale democraţiei în general, ci trăsăturile democraţiei de pe malurile Dâmboviţei", nota, pe la sfârşitul anilor '90, Ion Cristoiu. Gazetarul adăuga că textele caragialiene sunt de nedescifrat pentru un străin.
„«O scrisoare pierdută» e mai greu de înţeles în SUA. Un american n-ar putea pricepe de ce Tipătescu nu pune un asasin plătit să-l împuşte pe Caţavencu. Un neamţ n-ar înţelege cum e posibil ca o scrisoare să se piardă pe drum. (...) Iar un englez s-ar întreba, de exemplu, cine sponsorizează banchetul din final?! (...) Un rus, îndeobşte hrănit cu proza lui Dostoievski, n-ar pricepe de ce, ajunşi în dramatica dilemă, Tipătescu şi Zoe nu se sinucid împreună", comenta gazetarul.
Reciteam rândurile maestrului Cristoiu când am aflat că, joia care vine, colegii de la „Dilema Veche" ne-au pregătit o surpriză: un DVD cu piesa „O scrisoare pierdută", în inegalabila montare TV din 1982, purtând semnătura lui Liviu Ciulei. În distribuţie, nume de răsunet ale scenei româneşti, unele trecute din păcate în nefiinţă: Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Petre Gheorghiu, Dem Rădulescu, Mircea Diaconu, Ştefan Bănică, Fory Etterle.
Inspirata iniţiativă de a scoate pe piaţă această reprezentaţie se potriveşte perfect cu o revistă ce păstrează viu spiritul lui