Dacă ar exista o "indulgenţă de cinci secunde" din partea şoferilor, a veni cu bicicleta la muncă ar fi cu adevărat o opţiune în Bucureştiul traficului infernal. Aceasta este concluzia unei curse de 20 de kilometri din sudul până în nordul Bucureştiului, parcursă de un reporter evz.ro într-o dimineaţă de zi lucrătoare.
Bicicleta stă liniştită în spatele gardului şi nu pare supărată când o deranjez: roata îmi cântă vesel atunci când o pun în mişcare. Cred că se gândeşte că mergem în parc, deşi nu-mi amintesc să o fi obişnuit vreodată cu o plimbare aşa matinală.
Trebuie să i se fi părut ciudată costumaţia mea: pantaloni lungi, de om serios, unul dintre tricourile de muncă şi rucsacul cu agenda şi aparatul foto. Nu-şi aminteşte să mă fi apropiat vreodată de ea în acest necuviincios, nesportiv fel.
Stau în Bragadiru, e ora 8 dimineaţa şi trebuie să ajung în Pipera pe două roţi. Fac drumul acesta astfel pentru prima dată în cei trei ani şi jumătate de când lucrez aici. Voi traversa Bucureştiul de la sud-vest la nord. Bicicleta nu ştie ce am în cap, dar începe să îşi dea seama când, ajunşi pe Şoseaua Alexandriei, nu facem stânga spre parcul Bragadiru, ci mergem cu toată viteza înainte.
E drum european şi, deşi suntem în localitate, mai nimeni nu respectă 50-ul la oră regulamentar. Îmi dau seama imediat că mai mult de jumătate dintre cei care mă depăşesc nu păstrează cei trei metri de mine. Pe bicicletă, nu sunt demn de luat în seamă. Nici bicicleta nu se simte prea bine, aşa că, simţită, se retrage la marginea drumului, acolo unde asfaltul se pupă cu pământul.
Curente în contact: velo şi manelo
Dar nici aici, chiar dacă a acceptat să se umple de praf, nu e bine primită. Un şofer de TIR deschide fără milă imensa portieră, iar frâna de faţă îi dă o palmă roţii nesimţite care mergea atât de aproape de monstrul metalic parcat aiurea.
