Fără bărbaţi cu cilindru şi monoclu, cu comercianţi care strigă la colţul străzii că vând evantaie în locul doamnelor cu crinoline şi umbrele de soare cu pănglicuţe, Piaţa Universităţii şi-a păstrat parfumul de odinioară. Este de ajuns să ridici privirea de la pantofii prăfuiţi pentru a te îndrăgosti de arhitectura locului sau să intri într-un anticariat pentru a respira puţin din atmosfera târgului Hilariopolis (Oraşul Bucuriei), cum era numit Bucureştiul în Evul Mediu, devenit mai târziu Micul Paris.

Cu o hartă în mână şi un rucsac în spate, m-am îndrăgostit de Piaţa Universităţii, dând ocol complexului studenţesc în căutarea Facultăţii de Litere, pitită pe o stradă mică, pavată cu dale de piatră. În secolul al XVII-lea, Şerban Cantacuzino a ridicat aici Şcoala Domnească. Peste altă sută de ani, aceasta a devenit Academie Domnească, apoi a fost transformată prin anaforaua Eforiei Şcolilor Civile întărită de Vodă Caragea la 24 martie 1818, în Şcoala Naţională de la Sf. Sava. Peste numai câteva decenii, era atât de insalubră încât pe locul ei va fi construit noul palat al Universităţii. A, să nu uităm statuile care, măcar până le mută Oprescu pentru a face loc de parcare pentru “birjele” moderne. Ion Heliade Rădulescu este un monument sculptat în marmură de Carrara în 1879 de italianul Ettore Ferrari, Mihai Viteazul este o statuie puţin mai bătrână, ridicată în 1876 de sculptorul Carrier Belleuse pe locul unde s-a aflat altarul mănăstirii Sf. Sava, Gheorghe Lazăr a fost ridicată în 1885 de sculptorul Ion Georgescu, iar Spiru Haret a fost sculptată în 1935 de Ion Jalea.

În faţa statuii lui Mihai Viteazul, bucureştenii reveneau ca în faţa unui altar în vremurile istorice de cumpănă sau în clipele de sărbătoare naţională. Obiceiul s-a păstrat şi în vremurile moderne, singura schimbare fiind că balconul a luat locul “cozii calului”.

Declarată zonă l