Dacă scăpăm de Iliescu, va fi în sfârşit bine. Dacă scăpăm de Năstase, vom fi liberi. Dacă scăpăm de Băsescu, scăpăm de toate relele.
Într-o formă sau alta, această speranţă e exprimată ciclic electoral. Până acum vreo trei ani, am crezut şi eu că totul se rezolvă prin schimbarea unui singur om şi instalarea altuia, fiecare la timpul lui considerat providenţial. Dacă nu va curge lapte si miere, cel puţin vom vedea luminiţa, se va diminua corupţia, economia va dudui, oamenii se vor civiliza, pensionarii se vor plimba între staţiunile termale, bucurându-se de tihna bătrâneţii, elevii vor avea manuale scolare noi şi profesori destoinici cu salarii satisfăcătoare, spitalele se vor deratiza, poliţiştii şi magistraţii vor deveni oamenii legii, funcţionarii statului vor fi profesionişti, ţăranul va deveni un fermier prosper, politicienii se vor întoarce cu faţa către popor: România va fi o ţară normală. Să schimbăm omul şi să aşteptăm să se întâmple minunea….
Lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Ştiu că omul sfinţeste locul, că peştele de la cap se împute, şi pot înşira o mulţime de proverbe si maxime. Doar că înţelepciunea populară mai adaugă ceva: “schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Şi toate aceste nuanţe modifică realitatea.
După 1990 – 1991, cei aflaţi pe baricada democratizării rapide şi reale a României l-au considerat pe Ion Iliescu cel mai mare vinovat pentru întârzierea reformelor şi pentru păstrarea unui sistem nostalgic-comunist. Soluţia părea simplă: schimbarea lui Iliescu.
Odată cu alegerea lui Emil Constantinescu, într-un festin al speranţelor, am crezut că drumul e cu un singur sens – spre progres, dezvoltare, curăţire morală, eficientizare a actului de guvernare. Constantinescu îşi încheia experienţa prezidenţială, mărturisind, într-un acces de sinceritate, mult prea uşor persiflat şi fără a căuta să i se înţeleagă resortul,
