Nu e însă decât un context printre altele: în fond, meditaţiile despre scriitorii şi gânditorii de elită ai Franţei postbelice se cuvin a fi citite pe un fundal istoric mai larg, al sfârşitului modernităţii. Recuperarea contextului primar al receptării lor de către cititorii captivi în România ultimului deceniu de ceauşism rămâne, desigur, o operaţiune legitimă şi utilă. Totuşi, mai important decât aspectul documentar este ceea ce spun „scrisorile“ în cauză virtualilor destinatari din zilele noastre. Sunt, în schimb, de acord cu Vasile Popovici că acest volum – un jurnal de critic aflat în căutarea transcendenţei literaturii - se cere citit „pe fragmente“, întrucât doar aşa „tăria gândului său“ rămâne întreagă.

A gândului şi „a vocii, pentru care există o punctuaţie specială, anume aranjată să dirijeze vocea sa în faţa microfonului (…), cu pauze, paranteze, etajări, sublinieri de tonuri“. Senzaţia frapantă de autenticitate a acestor eseuri ce respiră firesc aerul intelectual parizian, urmând fidel ritmul gândirii producătoare, vine şi de aici.

Secvenţele componente - „scene, reflecţii, fragmente“ de câte trei pagini fiecare – sunt grupate pe coordonatele unor teme, motive, obsesii existenţiale, alcătuind din fărâme locul geometric al unui sistem de valori. Modernii şi postmodernii recitindu-i pe „cei vechi“, nevoiţi să le accepte actualitatea şi autenticitatea, dacă nu şi superioritatea – iată una dintre aceste coordonate majore. Proust „bântuit“ de Saint-Simon, Deleuze – de Proust, Fondane - de Baudelaire, Canetti – de Pascal, Marc Fumarolli redescoperindu-l, entuziast, pe La Fontaine, Maupassant prefigurând „stilul epocii noastre“, Nathalie Sarraute elogiindu-l, la bătrâneţe, pe Balzac, Sollers făcând, pocăit, reverenţe autorilor de Pantheon... exemplele abundă. O altă temă unificatoare, poate chiar o supratemă a cărţii: solidaritatea profundă cu Fra