Numele Ilanei Shmueli l-am întâlnit pentru prima oară cu mai mulţi ani în urmă, în scrisoarea ei adresată lui Celan, tradusă din germană şi publicată în Lettre Internationale, una dintre cele mai bune reviste literare din România. Tonul şi stilul, raţionamentul şi sensibilitatea autoarei m-au cucerit prompt. O jivină literară minunată şi rară, mi-am spus. Am început să-i vânez textele de parcă eram în căutarea scrisorilor pierdute ale Milenei către Kafka.
În decembrie 2009, aflându-mă la o conferinţă în Ierusalim, am avut, în sfârşit, privilegiul să fac cunoştinţă cu Ilana Shmueli, prietena apropiată, interlocutoarea, sufletul pereche al lui Paul Celan. Am recunoscut imediat spiritualitatea şi farmecul bucovinean, marca unei lumi civilizate şi stimulatoare care adăpostea cândva un dialog viu între culturi. Am recunoscut melancolia şi frenezia unui timp revolut. Am vorbit despre mâncăruri şi graiuri, despre şcoală şi diversitate etnică, despre utopii politice şi visuri ale genialităţii, despre extraordinarul ei profesor român de vioară şi despre fidelitatea ei faţă de limba germană, despre amicii bucovineni cu care se mai vede în Israel şi prin lume. În apartamentul ei mic, elegant, am regăsit locuinţele atent îngrijite ale cunoştinţelor mele, pe rafturi am văzut titluri dragi şi familiare ale lecturilor mele mai vechi sau mai noi.
Când i-a fost decernat premiul literar al oraşului Bremen, Paul Celan a subliniat că venea dintr-un peisaj locuit de oameni şi de cărţi. Se referea la Bucovina noastră cea cosmopolită, provincia României de Nord-Est, unde români, evrei, germani, polonezi, ucraineni, armeni şi alte minorităţi trăiau împreună într-o atmosferă vie, de o vibrantă spiritualitate. Este regiunea în care eu şi familia mea am trăit înainte şi după cel de-al doilea război mondial, cu o pauză de patru ani, în timpul războiului, când am fost deportaţ
