(Auto)biografie şi empatie
Nu de puţine ori, cu ocazia diferitelor lecturi, sunt întrebat cât din ceea ce scriu eu este autobiografic. Aproape de fiecare dată mă fâstâcesc la răspuns, nu fiindcă aş avea ceva de ascuns, ci fiindcă în faţa fiecărui public trebuie să găseşti nuanţa potrivită. În fond, aş răspunde că totul este autobiografic, dacă n-aş fi sigur că sunt prost înţeles. Nu ştiu de ce, nu mă împac deloc cu o definiţie restrictivă a autobiograficului şi sunt convins că în ceea ce face un autor reverberează, mai uşor sau mai grav, experienţa sa biografică. Nu e o pledoarie pentru un biografism sec în abordarea textului literar, ci, mai degrabă, pentru o altfel de înţelegere a (auto)biografiei. Pentru mine, experienţa biografică e o valiză mult mai încăpătoare decât pare la prima vedere.
Nu doar evenimentele cotidiene sau întâmplările obiective fac parte din trecutul meu, ci şi multe experienţe pentru care nu găseşti cuvântul cel mai potrivit: o senzaţie, un miros, o privelişte, străfulgerarea unui gând sau a unei frici. Apoi, viaţa mea nu e făcută doar din ceea ce mi se întâmplă mie. Am familie, prieteni, vecini, rude, cunoscuţi, tuturor acestora li se întâmplă lucruri la care am şi eu acces ca spectator sau pur şi simplu îmi sunt relatate. În măsura în care o întâmplare urmărită de la distanţă sau doar citită în ziar m-a zguduit sau m-a pus pe gânduri, ea începe să facă parte din viaţa mea. Emoţia pe care mi-a provocat-o o femeie povestindu-mi în timp ce mergeam cu autobuzul despre divorţul fiului ei a fost atât de puternică, încât aş cataloga-o de neuitat. Nu am fost eu personajul întâmplării, dar amplitudinea trăirii mi-o apropie atât de mult, încât nu aş ezita să spun că e întâmplare... autobiografică. La fel se întâmplă şi cu cărţile care ne răscolesc profund: ele nu mai sunt simple experienţe livreşti, ci, prin efectele lor de moment
